Reflectii asupra vietii... iulie/august 2019

In luna ianuarie,grabita, silita de raul care deja guverna trupul meu, am plecat la spital. Vag imi amintesc ca au fost doar cativa pasi pana la un prim diagnostic,confirmat si reconfirmat,o interventie chirurgicala si doar la o luna, alta...

Au ramas apoi, suspendate undeva unde nu puteam ajunge cu mintea, niste probleme tot de sanatate, doar ca eu am continuat viata de unde o lasasem, fara sa privesc nici inapoi si nici inainte. Stiam ca o sa fie un moment cand am sa pot sa fac mai mult!

In tot acest interval, de langa mine si din pustie si din pustnicie, oameni dragi au inceput, fiecare dupa tipicul lui, rugaciunea.

Nu stiu ce au cerut!

Nu stiu cum au cerut!

Nu stiu ce jertfa au facut fiecare dintre ei!

Eu doar ziceam uneori: Doamne, Tu sa nu ma lasi pe mine sa ma pierd de Tine!

Acest lucru mi se pare primordial: sa-L ai pe Dumnezeu!

Si eu suport orice singuratate lumeasca, dar nu pot trai fara Dumnezeu! Si stiu, simt ca si Dumnezeu traieste alaturi de mine... A ma pierde de El, a pierde apropierea si sprijinul Lui, a-L uita si mai ales a ma crede uitata de El, mi se pare cea mai grea stare...

Dar undeva ma molesisem...

Reintoarcerea mea in lume a insemnat caderea in aceleasi capcane din care ma luptam sa ies...

Am plecat in Rusia.

Am plecat in Egipt.

Am plecat in Israel.
Si dupa Israel asa cum imi promisesem, din dragoste fata de copiii mei, am reinceput sa-mi refac analizele medicale, punctual, pe fiecare afectiune in parte.
A fost greu sa merg cu fiica mea peste tot, sa o las sa-si schimbe programul zilelor ei de munca, uneori sa-si cheltuie zilele de  concediu, sa o las pe holuri care au ceva inghetat chiar si in mijlocul verii si sa stau la fel de inghetata si eu in aparate care ma masurau. Ma intrebam de fiecare data , daca vestile vor fi rele, cum as putea sa-i spun, cum as putea sa strivesc corola de bucurii ale tineretii ei?
Dar vestile au fost bune... organismul meu se adapteaza, desigur nu renaste, dar se adapteaza tuturor schimbarilor...urmeaza ca restul de viata sa merg periodic la evaluari, undeva la 3-6 luni, ramasesera plamanii de evaluat si inima... 
Si intr-o zi cu ploaie torentiala in Bucuresti, m-am trezit lipita de un aparat rece, intr-o camera, la subsolul unei cladiri ultamoderne in care nu sta decat bolnavul, iradiata... Si dupa lucrarea filmului plamanilor mei,surpriza a fost totala. Nodulul de nu stiu cati centimetri, vazut cert  la ultima radiografie, nu mai exista!
Doctoritele , doua la numar, in cabinete diferite, fara sa stie una de alta, il cautau fara sa-l gaseasca.
-Doamna Dumitru, nu mai este! Nu stiu ce a vazut la acea radiografie, poate ar trebui sa facem un tomograf, dar... eu zic doar sa reveniti in toamna! Si vedem atunci!
Afara ploaia incetase... 
Am plecat iar in Rusia.
Am strabatul aproape 10000 de km de Rusie fascinanta. Am revazut locuri dragi, in care nu ma plictisesc niciodata sa revin...dar si locuri noi, sarutand icoane si sfinti... Sfinti, sfinti in calea  carora nu credeam  ca ma voi aseza decat citindu-le cartile ...Dar Dumnezeu, Cel care cunoaste si incapatanarea mea, tenacitatea, dar si dorinta de a-i cunoaste, m-a dus ...m-a dus  pana aproape de Polul Nord...
Un drum greoi, intr-un autocar cu inca 35 de insi si bineinteles mai mult femei! Greu! Tare greu! Oricat as fi vrut sa nu privesc spre altul, oricat ar fi zis parintii Teofil si Evghenie:
-Doamne, binecuvinteaza si baba aceasta !
Tot am vazut destule, destule cat sa ma tulbur, sa ma intristez...
In pragul unei bisericii, dincolo de usa careia era sfantul Maxim Grecul, cineva avea sa zica ca Dumnezeu ingaduie rautatea unora pentru ca ii iubim prea mult!
Si cred ca vorba de la Dumnezeu a fost!
Inca iubesc oamenii!
Inca ii asez pe un piedestal ceea ce ar fi normal, daca nu as cere de la ei egalitate de tratament , adica slava lumii!
Am strabatut lumea si am reflectat in ceasuri de rastimp pana la o noua coborare si ingenunchere...
Degeaba strabati lumea daca porti cu tine patimile tale fara sa iti propui sa scapi de ele...rautatea, egoismul, iubirea neegala,individualismul egoist...
Si nu as vede in altul trufia, daca ea nu ar fi agatat si de inima mea... si uite asa ma simt mica, strivita.
Am inteles ca nu trebuie sa caut in altul modelul pe care sa-l urmez!
Exista doar cateva modele: Primul, mereu valabil , in orice situatie, este Hristos , apoi Maica Domnului si...sigur, sfintii!
Am invatat ca nu trebuie sa astept nimic de la altul si nici nu trebuie sa-l iubesc facandu-i toate poftele...nici macar lui Filip cand imi zice:
-Bunica Elena, vreau sa ramai cu mine mereu si sa faci tot ce zic eu!
Poate parea o gluma, sau o dovada mare de iubire"Fa tot ce zic eu ca inimile noastre sa se topeasca una in alta si Una sa fim!" Dar eu vreau sa iubesc egal si cu distanta...
Vreau ca primul meu gand sa fie la Cerul Inalt plin de Slava!
Vreau ca toate cantarile inimii mele sa fie ca si cantarile herivimilor...
Vreau ca murind zilnic pentru lume sa Inviez zilnic pentru Lume...
Vreau sa nu-mi fie frica de moarte pentru ca doar putrezind ca bobul de grau voi creste ca firul de iarba ...
Dumnezeu mi-a daruit iar un timp de pocainta . Simt asta si imi dau seama ca inca nu-s pregatita de judecata si de aceia Domnul lungeste viata mea... am ziua de acum zece zile, am ziua de ieri,si este posibil sa-mi fi promis si ziua de maine...
Problema deci nu e a timpului, ci a risipei lui...,,Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.” (Efeseni 5:16)
E tot ce doresc ... sa rascumpar vremea, desi stiu ca nu pot... Tot ce pot este sa incerc sa fiu un om mai bun, mai ingaduitor,mai zambitor, dar dincolo de ingaduinta, de zambet, de vorba buna, sa fiu neimpartita ...
Este un tel... este o speranta...
Imi flutur mainile goale spre cer,nu am nimic, doar ca inima mi-e plina cu dor nespus... Nimic, nicio frumusete nu e deplina, nicio iubire nu-i destul ca Iubirea!