Ziua de azi...

Mosii de iarna

Multe lucruri le fac intr-o rutina care ma sperie. Pentru ca timpul meu aici, pe pamant,simt  in mod cert, ca este tot mai scurt, cu fiecare secunda mai scurt,  vreau ca fiecare clipa traita sa fie sub pecetea lui Dumnezeu si doresc sa aduc cat mai multa bucurie celor cu care intr-un mod sau altul ma intersectez, dupa povata parintelui meu, iar rutina, rutina ...in ea nu poate fi nimic bun!

Nu vreau sa zambesc pentru ca e politicos sa o faci!

Nu vreau sa daruiesc din inima mea pentru ca "asa e frumos". Doresc sa fiu! Doresc sa dau! Doresc sa ma impart!

Si nu reusesc!

Este in mine un vierme ucigas de liniste, plin de sinele meu, acel "Meu" sau "Eu" pe care l-am carat in toate clipele vietii mele zeci de ani, incostient, de cele mai multe ori.
 Primul moment al lepadarii totale de mine au fost copiii mei!
Desigur renuntasem la multe de dragul lui Grig, dar asa ca pentru ei, niciodata nu renuntasem la nimic din ceea ce ma compunea...Doar la moartea lui, realizand ca a plecat, fara a fi, asa cum stiam ca trebuie sa fie omul la moarte, adica"spovedit si impartasit", desi o asistenta ii tinea un ciot de lumanare, am stiut ca va trebui sa fac multe sa "rezolvam " aceasta problema. In lumea noastra toate se rezolvau...

Dar acest lucru, aceasta "scapare" era singura care nu se putea rezolva lumeste... totul e mila lui Dumnezeu!

Si pentru mila aceasta eu ma zbat incercand sa omor acest vierme despre care scriam mai sus ...

Am pregatit tot ce puteam pentru mosii de iarna. Sunt acasa !Am revenit destul de repede dupa operatie...chiar am si reinceput serviciu...viata s-a rasturnat iar ca un tavalug peste mine, prin lucrarea uratilor se pare ca sunt importanta la locul meu de lucru...lumea accepta programul meu , totul randuit sa ma tina departe de pustia in care as vrea sa fiu...

Am strans din timp cele ce-mi trebuiau....in fiecare zi cate o sacose , sa nu-mi fie prea greu si cu toate acestea am carat enorm...

Aseara am pregatit totul si in prag de zi cand luceafarul era inca pe cer, am impodobit coliva,  semnul  Invierii. 

Imi povestea cineva ca un parinte,in spatele meu, radea de colivele mele cu inimioare si floricele... Oare de ce?Eu cred ca abia cand coliva pentru mortii mei va avea pe ea doar nuca sau cruce din ciocolata, atunci asta va insemna, ori ca eu sunt total neputincioasa, fie ca nu-mi mai pasa de ei. Pana atunci, am sa le impodobesc colivele cu flori, cu stele, cu inimi, cu dragoste, cu lacrimi si rugaciune... e modul meu de a -i iubi!

Mama mea cred ca zambeste cand vede coliva si tatal meu cred ca se bucura si-mi multumeste, iar dragul meu o tine pe Elena in bratele lui si-i arata fiecare steluta...

Pomenirea e modul nostru de a-I spune lui Dumnezeu ca nu i-am uitat, ca ne pare rau pentru cum am trait si ca Il rugam sa-i ierte... Desigur, Grig nu mananca din friptura pe care eu am pregatit-o cum o faceam cand eram impreuna, dar  pe langa 'duhul umilit, inima infranta si smerita", Dumnezeu cauta si la darurile noastre, ca fiind expresia dragostei noastre. Da, dragostea e cea care ne aduce de cu noapte in biserici reci, dragostea este cea care ne tine in picioare ore intregi cat dureaza pomenirea celor adormiti, cu ochii pe lumanarile arzand...Iubirea e mai puternica decat moartea! O invinge! Si pentru iubirea acesta Dumnezeu mai ridica macar si-un pic sufletele dragilor nostri...Daca nu as crede acest lucru nu as face nimic!Dar cred! Cred! Ajuta, Doamne, necredintei mele si iarta-i pe toti ai mei si  pe cei pe care intr-un mod sau altul i-am cunoscut in acesta viata ! Si randuieste, Doamne ,si pentru mine, ca cineva sa ma iubeasca intr-atat incat sa ma pomeneasca asa frumos...cu coliva, prescura si vin...Si  ridicand-o sa cante  "Hristos a Inviat!"