A fost o dupa-amiaza lunga... Baietii obositi deja dupa o noapte de condus continuu, opreau mereu si se pierdeau in supermarketuri dupa sucuri si avocado... nu stiu cum, dar drumul desi era lung, parca si mai lung devenea. Cu o seara inainte culesesem o amenda de circulatie pentru depasirea cu 10 mile a vitezei de circulatie pe autostrada si cu mila agentul de politie, vazand ca soferii sunt tineri si in vacanta, a aplica doar o amenda, pentru ca astfel de fapta era infractiune si era si mai grav de atat... apoi la nici doua ore, alt agent de circulatie ne oprise pentru ca nu s-a oprit la stop...
Eram un pic tensionati si mai atenti la drum...
La Platina ar fi trebuit sa ajungem cel tarziu la ora 20, pentru ca se inchideau portile, dar noi eram pe drumuri,parca mereu in pauza...
La Platina ar fi trebuit sa ajungem cel tarziu la ora 20, pentru ca se inchideau portile, dar noi eram pe drumuri,parca mereu in pauza...
In final am ajuns undeva trecut de ora 1... deci dimineata.
Madalina ne spusese cum sunt casutele in care vom sta si ... eram deja stresata ca o sa trebuiasca sa intru singura intr -o camera in care deja dormeau niste doamne...Asa credeam!
Dar... abia ajunsi la poarta manastirii , abia parcasem, cand o usa din lateralul portii s-a deschis si a aparut un monah strigandu-ne:
-Hello! Doina!X? X?
-Yes!-am raspuns noi fericiti!
In padurile din California cineva ne astepta. Era parintele Paisie!Preot slujitor la Platina!
Parintele ne-a insotit la cazare.
Parintele ne-a insotit la cazare.
Era deci ora 1 si ceva dimineata. Noapte profunda...nici luna ...nici stele...
Un tanar a scos o lanterna si mi-a dat-o, mi-a luat bagajul si am pornit cu grija in urma lor. Am vazut ca au trecu strada inapoi si am luat-o pe un drum care, datorita dificultatii mersului, a parut lung...Am coborat putin pe niste trepte sapate in pamant si intarite cu sipci de lemn, le-am vazut exact cand coboram cu grija...am luminat o casuta pe langa care am trecut si parintele mi-a aratat o casuta, in care mi-a spus ca pot dormi, in orice pat vreau. Alaturi mai era o cladire in care era baia , toaleta separat de dus si dusul separat de chiuveta...
-Si voi unde mergeti?
-In alta casuta mai jos pentru barbati!Noapte buna!Slujba incepe la ora 5.30!
Am ramas singura tinand in mana o lanterna... Am luminat locul, nu departe, pentru ca lanterna era mica, am gandit "deci maine dimineata trebuie sa merg in dreapta cum ies din casa, pe langa casuta aceasta" si un pic infricosata, am intrat in casa cu o singura camera.
Am luminat si am privit.Era goala, adica eu eram singura persoana din ea...opt paturi asezate frumos cu lenjerii si paturi groase. Pe noptiera se vedea o lampa cu baterie...am apasat pe un buton si s-a luminat putin... Am ales primul pat, am pus geanta pe el si am privit peretii. Deasupra: Sfantul Gheorghe si Sfantul Dimitrie!Nici ca putea fi altul patul meu!
M-am dezbracat repede...m-am pregatit de somn si am adormit...Am visat, da, am visat ca intram intr-o incapere cu multi monahi si cumva fara vorba, un monah cu chip luminos imi spunea ca eu si inca o femeiei vom intra si noi, dar mai la urma...
M-am trezit brusc la ora 5 fara cateva minute si m-am imbracat cu aceleasi lucruri, pentru ca era prea noapte sa pot umbla in bagaj , am luat lanterna in mana si am iesit afara spunandu-mi:
-Deci pe langa casa de alaturi, in dreapta ei...acolo e drumul!
Am stat un pic in prag. Era o bezna totala!
Am luminat ...am vazut casa ... si am luat-o in dreapta, exact cum stiam ca fusese seara...adica cu cateva ore mai devreme, vreo 3 si jumatate.
Si am mers pe carare! Lumina lanternei imi arata o carare si, ca in povesti, am mers pe ea. Numai ca...exact ca in povesti, cararea ducea tot mai adanc in padure, nicaieri nu se vedea drumul principal , dincolo de care era manastirea!Si m-am oprit!
-Nu e aici drumul! mi-am spus. Sa ma intorc la casuta!
Si m-am intors! Numai ca nicaieri nu gaseam nicio casa. Am luminat un gater! Am realizat ca nu era seara niciun gater si m-am oprit convinsa ca am luat-o pe alta carare si m-am intors... Si iar m-am intors, pentru ca nici acolo nu era casuta!
Si tot cautand, am realizat ca m-am ratacit in padure. Stiam ca nu este semnal la telefon, dar am incercat totusi... Doua telefoane la mine si amandoua moarte, doar pe post de aparat foto.
Bezna! Noapte fara luna! Noapte fara stele!
Brusc m-am simtit exrem de obosita.
Brusc m-am simtit exrem de obosita.
M-am aseazat pe pamant sa ma odihnesc incercand sa localizez unde sunt. Eram pe o carare care ducea undeva in mod cert, dar eu trebuia sa ajung la case...Nu vedeam nimic. Se auzeau insa in fata mea masini trecand ca si cand acolo era un drum...Sa ajung acolo? E drumul cel bun?
Am inceput sa ma rog. Era tot ce puteam face. Cu jena ma gandeam ca parintii de la manastire vor fi nevoiti sa ma caute si constientizam ca trebuie sa ma ajut singura, dar cu grija sa nu ma afund si mai mult in padure sau sa cad in vreo prapastie, sa alunec sa-mi rup piciorul...
Dupa ce m-am odihnit putin, m-am ridicat si am pornit incotro se auzeau masinile, spre drumul acela... dar am ajuns pe un platou inalt pe care era un alt gater...
Si am hotarat ca fie ce-o fi, sa ma intorc si sa nu cobor spre drumul acela.
M-am reintors in padure si m-am asezat la radacina unui copac. Mi-am sprijinit spatele de trunchi. Padurea dormea. Voi sta si eu pana se lumineaza si apoi vad incotro o iau... Am scos metania mea bej, cumparata de la sfantul Alexandru de Svir ...
Sfinte Alexandru, roaga-te pentru mine sa gasesc drumul!
Sfinte Serafim de Platina, ajuta-ma sa gasesc drumul , sa ajung la tine!
Iisuse Hristoase, cauta-ma, gaseste-ma!
Sfinte Ioane Maximovici, Vladica, ajuta-ma!
Sfinte Gherman din Alasca, ajuta-ma sa ies la drumul spre manastire sau la casute!
Nu ma lasa, Doamne sa-i supar pe parinti!
Sfinte Alexandru, roaga-te pentru mine sa gasesc drumul!
Sfinte Serafim de Platina, ajuta-ma sa gasesc drumul , sa ajung la tine!
Iisuse Hristoase, cauta-ma, gaseste-ma!
Sfinte Ioane Maximovici, Vladica, ajuta-ma!
Sfinte Gherman din Alasca, ajuta-ma sa ies la drumul spre manastire sau la casute!
Nu ma lasa, Doamne sa-i supar pe parinti!
L-am strigat pe parintele meu duhovnic sa se roage pentru mine... mintea mea a strabatut douazeci de mii de kilometri ... eternitatea... pe parintele pustnic, pe parintele Gavriil, pe parintele Leontie...monahii,colosii, corifeii rugaciunii, cei pe care m-am sprijinit mereu si am stiut cumva ca ma aud... ca nu ma lasa! Un vultur a trecut pe deasupra capului meu... dintre copaci s-a auzit o pasare ciripind, frunzele s-au miscat ... un pic de lumina a arata conturul copacilor chiar fara lumina lanternei pe care o stinsesem sa nu o consum...Mi-era deja sete, eram transpirata si obosita ,am spus de o suta de ori "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma" si curajoasa m-am ridicat de jos si am pornit ... sigur era un alt drum...
In calea mea a aparut o caprioara, si inca doua...
O, Doamne, sporeşte întru noi simţământul prieteniei cu toate lucrurile vii, fraţii noştri mai mici cărora Tu le-ai dat acest pământ pe care să se sălăşluiască împreună cu noi. Să ne dăm seama că aceştia nu trăiesc numai pentru noi, ci şi pentru ei şi pentru Tine şi că ei iubesc dulceaţa vieţii întocmai ca şi noi şi îţi slujesc Ţie mai bine la locul lor decât noi la al nostru. - Sf. Vasile cel Mare
" Căprioarele din zonă s-au apropiat de părinţi atât de mult, aproape ca animalele domestice. Căprioarelor le plăcea mânăstirea, în special pentru că era un loc relativ ferit de vânători. Părintele Serafim scria într-o vară într-o scrisoare: „este sezon de vânătoare şi căprioarele noastre dragi stau aproape de noi – de fapt, în timp ce eu bat acum la maşină afară, sunt înconjurat de cinci căprioare, trei dintre ele bând din apa noastră.” Părinţii supravegheau un puişor de căprioară pe care l-au ajutat să crească să devină mamă. În iunie 1972, Părintele Serafim scria: „Începe vara noastră şi acum două zile ‘puişorul’ nostru de căprioară a dat naştere la doi pui, s-ar părea chiar în faţa bisericii noastre! Nu aveau nici douăsprezece ore când i-am văzut prima oară, dar deja alergau (şi se poticneau peste tot). Spre surprinderea noastră, observăm că „Puiul” nu are nici un cuib sau ceva de felul acesta, ci doar îşi mută puii de colo colo, lăsându-i să doarmă atunci când cad jos, şi apoi se opreşte ceva mai departe. Aceasta este a treia zi şi încă nu au plecat din zona mânăstirii – ceea ce arată că suntem ‘demni de încredere’. Ne uitam împrejur din când în când şi la un moment dat am aflat un pui de căprioară încolăcit sub ‘copacul Sf. Gherasim’ al nostru, cu o icoană, uitându-se la ea. O privelişte foarte emoţionantă.” Căprioara pe care Părintele Serafim o iubea cel mai mult era un căprior de culoare deschisă numit „Whitey”. Mare, împărătesc şi frumos, cu un smoc de blană albă pufoasă pe piept, Whitey umbla peste tot ca regele pădurii. El ştia că monahii erau prietenii lui. Desăvârşit de blând în preajma lor, se apropia de ei, se lăsa să fie mângâiat şi mânca din mâinile lor. Într-o zi a sezonului de vânătoare, când Whitey umbla pe pământurile mânăstirii, s-a auzit un jeep urcând pe drum. Whitey, nesimţind primejdia posibilă, a pornit-o spre biserică, dincolo de care se apropia jeep-ul. Unul dintre fraţi a început să meargă după Whitey, strigând, „Whitey, stai aici! Whitey, nu pleca!” Jeep-ul a încetinit; vânătorii dinăuntru îl văzuseră pe Whitey şi fără îndoială au auzit şi strigătele înnebunite ale fratelui. Dar Whitey continua să meargă. Nici nu mersese căprioara nouă metri dincolo de biserică, când s-a tras un foc. Whitey a căzut jos mort. De data asta Părintele Gherman a dat fuga la faţa locului. - Ce faceţi? A strigat el către vânători, arătându-le inscripţia Vânatul interzis. Aceasta este proprietate privată. Vânătorii erau beţi. Omul care trăsese cu puşca şi-a îndreptat arma încă fumegândă către Părintele Gherman. - Ce ai spus? A întrebat omul cu o vorbă ameninţătoare. Părintele Gherman desigur nu a spus nimic şi după un timp maşina li s-a răsturnat pe drum. Părintele Serafim a fost pustiit de moartea bruscă şi crudă a lui Whitey. Mergând în biserică, a plâns. Micul băiat plin de iubire care plânsese oarecând lângă „Ditto”, era acolo în interiorul său."( Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose-Prietenii lui Adam-Damascene Christensen pag 342)
O, Doamne, sporeşte întru noi simţământul prieteniei cu toate lucrurile vii, fraţii noştri mai mici cărora Tu le-ai dat acest pământ pe care să se sălăşluiască împreună cu noi. Să ne dăm seama că aceştia nu trăiesc numai pentru noi, ci şi pentru ei şi pentru Tine şi că ei iubesc dulceaţa vieţii întocmai ca şi noi şi îţi slujesc Ţie mai bine la locul lor decât noi la al nostru. - Sf. Vasile cel Mare
" Căprioarele din zonă s-au apropiat de părinţi atât de mult, aproape ca animalele domestice. Căprioarelor le plăcea mânăstirea, în special pentru că era un loc relativ ferit de vânători. Părintele Serafim scria într-o vară într-o scrisoare: „este sezon de vânătoare şi căprioarele noastre dragi stau aproape de noi – de fapt, în timp ce eu bat acum la maşină afară, sunt înconjurat de cinci căprioare, trei dintre ele bând din apa noastră.” Părinţii supravegheau un puişor de căprioară pe care l-au ajutat să crească să devină mamă. În iunie 1972, Părintele Serafim scria: „Începe vara noastră şi acum două zile ‘puişorul’ nostru de căprioară a dat naştere la doi pui, s-ar părea chiar în faţa bisericii noastre! Nu aveau nici douăsprezece ore când i-am văzut prima oară, dar deja alergau (şi se poticneau peste tot). Spre surprinderea noastră, observăm că „Puiul” nu are nici un cuib sau ceva de felul acesta, ci doar îşi mută puii de colo colo, lăsându-i să doarmă atunci când cad jos, şi apoi se opreşte ceva mai departe. Aceasta este a treia zi şi încă nu au plecat din zona mânăstirii – ceea ce arată că suntem ‘demni de încredere’. Ne uitam împrejur din când în când şi la un moment dat am aflat un pui de căprioară încolăcit sub ‘copacul Sf. Gherasim’ al nostru, cu o icoană, uitându-se la ea. O privelişte foarte emoţionantă.” Căprioara pe care Părintele Serafim o iubea cel mai mult era un căprior de culoare deschisă numit „Whitey”. Mare, împărătesc şi frumos, cu un smoc de blană albă pufoasă pe piept, Whitey umbla peste tot ca regele pădurii. El ştia că monahii erau prietenii lui. Desăvârşit de blând în preajma lor, se apropia de ei, se lăsa să fie mângâiat şi mânca din mâinile lor. Într-o zi a sezonului de vânătoare, când Whitey umbla pe pământurile mânăstirii, s-a auzit un jeep urcând pe drum. Whitey, nesimţind primejdia posibilă, a pornit-o spre biserică, dincolo de care se apropia jeep-ul. Unul dintre fraţi a început să meargă după Whitey, strigând, „Whitey, stai aici! Whitey, nu pleca!” Jeep-ul a încetinit; vânătorii dinăuntru îl văzuseră pe Whitey şi fără îndoială au auzit şi strigătele înnebunite ale fratelui. Dar Whitey continua să meargă. Nici nu mersese căprioara nouă metri dincolo de biserică, când s-a tras un foc. Whitey a căzut jos mort. De data asta Părintele Gherman a dat fuga la faţa locului. - Ce faceţi? A strigat el către vânători, arătându-le inscripţia Vânatul interzis. Aceasta este proprietate privată. Vânătorii erau beţi. Omul care trăsese cu puşca şi-a îndreptat arma încă fumegândă către Părintele Gherman. - Ce ai spus? A întrebat omul cu o vorbă ameninţătoare. Părintele Gherman desigur nu a spus nimic şi după un timp maşina li s-a răsturnat pe drum. Părintele Serafim a fost pustiit de moartea bruscă şi crudă a lui Whitey. Mergând în biserică, a plâns. Micul băiat plin de iubire care plânsese oarecând lângă „Ditto”, era acolo în interiorul său."( Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose-Prietenii lui Adam-Damascene Christensen pag 342)
Asa de fericita am fost de prezenta lor incat am scos telefonul si le-am facut fotografie... apoi am pasind mai vesela, am vazut o casa si din ea a iesit un barbat.Nevoia te invata sa vorbesti toate limbile pamantului.Asa si eu. I-am spus ca m-am ratacit si ca vreau sa ajung la Manastirea sfantul Gherman din Alasca, la cuviosul Serafim Rose... Si sfintii au deschis drumul meu... Barbatul acela mi-a arata drumul... era relativ aproape, caprioarele mergeau pe langa gard... si apoi am fugit in padure.Am mers pe drumul aratat si dupa cateva minute, in fata, dar destul de departe se vedea manastirea...am vazut masina noastra... am intrat ...
un monah era in curte, el mi-a arata intrarea in biserica si cu mare bucurie am intrat... Era deja Utrenia , dar cat de bucuroasa am fost! Andrei era deja acolo, asezat in partea barbatilor, iar eu m-am asezat la usa pe un scaunel...Si oboseala a disparut ca prin minune... Asa de adanca e prapastia intre bine si rau...
si cand am intrat am vazut tabloul cuviosului Serafim Rose, Serafim de Platina...exact ca in vis , in locul in care imi spusese fara vorbe ca si eu si inca o femei vom intra, dar la urma...
si pe perete parinti ai secolului 20...intre care multi parinti din Romania: Parintele Iustin Parvu, Parintele Arsenie Boca,Parintele Arsenie Papacioc, Parintele Cleopa...Parintele Gheorghe Calciu
"În inima fiecărui căutător de Dumnezeu modern încă mai există conceptul unui sălaş sfânt şi un rai pentru sufletul său. Pelerinul american modern trebuie să creeze un nou echivalent pentru vechiul pelerinaj şi de aceea vizitele noastre umile contemporane la mânăstiri sunt bune.” Jurnalul Părintelui Serafim este plin de relatări de pelerinaje, în special ale adolescenţilor şi tinerilor, care veneau la mânăstirea Sf. Gherman. Mulţi dintre cei care veneau nu aveau nici o idee despre ceea ce trebuie să facă şi voiau, aşa cum se întâmplase odinioară chiar cu Părintele Serafim, să dea un sens vieţii lor. Fără ştirea părinţilor, mânăstirea lor a fost trecută pe lista din Catalogul lumii întregi ca o comunitate spirituală unde trăiau oameni cu un fel de viaţă ascunsă lumii. Această situaţie a adus un număr de vizitatori ne-ortodocşi care altfel nu ar fi cunoscut aceste locuri. Părintele Serafim venea în chipul său neobişnuit să vorbească cu pelerinii care căutau ceva cu adevărat. Pentru a nu se tulbura discuţia şi în acelaşi timp pentru a da oamenilor de la oraş un gust al naturii, se oferea să-i ia la plimbare, conducându-i de-a lungul crestei joase a dealului – unde fuseseră ridicate cruci mari bizantine şi de unde se făcea văzută priveliştea muntoasă întinsă. Un tânăr care a avut norocul să-l însoţească pe Părintele Serafim în multe asemenea plimbări, îşi aminteşte: „Cu aceste ocazii se putea vorbi aproape despre orice. Părintele Serafim avea cunoştinţe foarte vaste despre lume şi putea vorbi în chip minunat despre tot felul de subiecte. Dar el întotdeauna îndrepta discuţia spre un scop duhovnicesc.” Alteori, Părintele Serafim şedea şi vorbea cu pelerinii în mod individual, pe o buturugă într-un crâng umbros de stejari de lângă mânăstire. Nu au fost puţini pelerinii care au trecut prin întâmplări la mânăstire care le-au schimbat viaţa( Cap 71/Noi pelerini americani-Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose)
Cam asa a fost cu noi. Parintii de la Platina ne-au adoptat total pentru intreaga perioada. Ne-au asezat la masa in trapeza lor, baietii la urma, impreuna cu monahii, iar eu la masa paralela cu ei , singura, in dreptul parintelui staret Damaschin.Ne-au ospatat ca si pe monahi, apoi parintele Damaschin ne-a prezentat obstei, spunandu-le ca facem parte din ea, si pe noi rugandu-ne sa ne acomodam cu regulile simple ale locului. A dat ascultarile fratilor, noua ne-a spus ca avem ascultare impreuna cu fratele Alexie sa cunoastem, sa descoperim manastirea...si sa participam la slujbe.
Si dupa rugaciunea de final si dulcea sa binecuvantare, am plecat sa cunoastem manastirea.Cu parintele Alexie.
Biserica veche... cea construita dupa ce prima biserica , dupa moartea parintelui Serafim, a ars
Apoi biserica noua, cea in care se slujeste acum.
Icoana sfantul Gherman pictata de parintele Gherman, intemeietorul manastirii si Fratiei, alaturi de parintele Serafim...
Prima oprire afara a fost la Academie...Noul VALAAM
"ÎN vara anului 1975, urmărind ca scop să dea pelerinilor lor o bază în ortodoxie, părinţii au ţinut un curs de trei săptămâni, numindu-l „Noua Academie Teologică Viata [i opera P\rintelui Serafim Rose 361 Valaam” după aşezământul Sf. Gherman din Alaska. Au participat la curs patru tineri, toţi convertiţi; Părintele Gherman a ţinut o cuvântare de deschidere despre faptul de a nu deveni un „convertit nebun” ci să primească ortodoxia pe deplin. În săptămânile care au urmat, Părintele Gherman a vorbit despre Teologia Pastorală şi despre literatură – „foarte revelator”, după cum nota Părintele Serafim într-o scrisoare; în timp ce Părintele Serafim a ţinut o serie de prelegeri despre dezvoltarea gândirii apusene de la marea schismă până în prezent
„Academia Teologică Noul Valaam” s-a ţinut din nou în vara anului 1977 şi de atunci în fiecare vară. Cu fiecare an, cursurile au sporit în participare, dar au fost doar cam pe jumătate decât prima dată. Întregul aspect glumeţ – denumirea răsunătoare de „Academie”, „exerciţii de absolvire” şi diplome tipărite cu aspect oficial – toate Damascene Christensen 366 fuseseră proiectate de către Părintele Gherman. Dar ceea ce a început glumeţ s-a transformat în cele din urmă în ceva cu semnificaţie reală. În timpul vieţii Părintelui Serafim, cel puţin zece oameni (mulţi dintre ei convertiţi) au fost hirotoniţi în rândul clericilor fără nici o altă instruire teologică oficială decât aceea a „Academiei”. Arhiepiscopul Artemon, care dorea dovadă pentru clericii din dioceza sa că aveau instruire teologică în cazul în care ar cere-o cineva, a luat diplomele Academiei foarte în serios. La urma urmelor erau documente! La sfârşitul fiecărei sesiuni, părinţii subliniau faptul că diplomele indicau nu sfârşitul învăţământului ortodox al studenţilor, ci doar începutul. Tot restul vieţii, ei trebuiau să zidească pe ceea ce dobândiseră, dând înapoi în forma lucrăriii creştine. Mulţi pelerini, venind prima oară la mânăstire ca boboci în ortodoxie, li s-a dat încredere să iasă şi să facă mult în recolta pregătită a câmpului misionar. După plecarea la Domnul a Părintelui Serafim, Academia şi-a „continuat drumul” şi au absolvit-o sute de oameni, dintre care peste cincizeci sunt acum clerici. Dar poate că efectele cele mai bogate în consecinţe ale acestei prime „şcoli de vară” din 1975 vor veni din însemnările făcute pentru prelegeri şi din transcrierile de pe înregistrări ale „Cursului de supravieţuire” al Părintelui Serafim, care se pregătesc acum pentru publicare. Numai transcrierile schematice, în formă de manuscris, au deşteptat deja reacţii incredibile din partea celor care au avut fericirea să le citească. "
Apoi... la locul in care parintele Serafim asteapta Invierea!
Cu cata emotie ne-am oprit aici... am simtit ca am ajuns acolo unde trebuia. Viata mea fara Platina nu ar fi fost completa.Dumnezeu pune in viata fiecaruia dintre noi, oameni si locuri in care trebuie sa ajungem, ca repere ale devenirii noastre in cetateni ai Raiului. Pentru mine, Platina si Cuviosul Serafim nu sunt straini. Sufletul meu a trecut pe aici ...
"Bătrânul Zosima scria: „Cred că dacă cineva se leapădă de lume ca să biruiască pustia lăuntrică şi să aprindă o iubire sfântă pentru Hristos, va vieţui cu adevărat ca în rai.” Aceasta a devenit experienţa Părintelui Serafim.
Părintele Gherman îşi aminteşte cum s-a trezit odată dintr-un coşmar îngrozitor şi a alergat să-i spună Părintelui Serafim temerile lui. „Ce faci în locul acesta?” a întrebat el. „Asta-i nebunie!” Părintele Serafim şi-a frecat ochii de somn. „De ce, suntem în rai!” A spus el.
Din punct de vedere pământesc, o asemenea afirmaţie era de necrezut. Bojdeuci primitive, lilieci, şerpi cu clopoţei, scorpioni, lipsă de apă: nici pomeneală de rai după conceptele sec. XX. Totuşi, cuvintele Părintelui Serafim l-au îndemnat mai târziu pe Părintele Gherman să reflecteze: „Înseamnă foarte mult dacă ştii ce este ortodoxia bizantină. Suntem aici pentru a recrea raiul în inimile noastre. Dar dacă privim cu ochi pământeşti, ne pierdem vremea.” Atât în Părintele Serafim, cât şi în Părintele Spiridon, Părintele Gherman trebuia să prindă străfulgerări ale altei lumi, ale altei existenţe. Dimineaţa, înainte de slujbele bisericeşti, Părintele Serafim obişnuia să facă înconjurul întregii proprietăţi a mânăstirii. Cum strălucirea aurie a luminii de dimineaţă pătrundea prin coroana mare a frunzelor de stejar, Părintele Serafim putea fi văzut binecuvântând şi chiar sărutând copacii. - Ce înseamnă asta? L-a întrebat Părintele Gherman. Să săruţi copaci! Părintele Serafim se uita în sus, zâmbind strălucitor şi continua să umble. Părintele Serafim ştia mai bine ca oricine că acest pământ bătrân, împovărat de căderea omului, nu va mai exista multă vreme, că va fi „distrus cât ai clipi din ochi”, şi transformat într-un pământ nou. Şi totuşi, aşa cum şi-a dat seama Părintele Gherman, pe când îl urmărea cu privirea făcându-şi rondurile, Părintele Serafim parcă vieţuia deja în vremea cea viitoare. Părintele Gherman spune: „El voia să plece, să se topească în pământul care va fi transformat …. Însăşi ideea copacului pe care l-a sărutat era din altă lume, întrucât copacii au fost la început creaţi fără de stricăciune în rai, potrivit învăţăturii Sf. Grigorie Sinaitul.”( capitolul 59)
Chilia Optina si emotia de a pasi inauntru ...nevrednici de atata cinste! Invitati in taina unui sfant!
patul ...doar o scandura din lemn
clopotul la care si eu am batut, desi Parintele era acolo, ne vazuse...
"Cap 66- Copiii
El nu este mort – copilul afecţiunii noastre, – Ci e plecat în şcoala aceea Unde nu mai are nevoie de sărmana noastră protecţie, Şi unde Însuşi Hristos stăpâneşte. - Henry Wadsworth Longfellow PRINTRE oamenii pe care Vladimir şi Silvia Anderson i-a luat în grijă, se afla Iulia,cu cei trei fii ai ei, de la trei bărbaţi diferiţi, foarte săracă şi tulburată din punct de vedere sufletesc.
Convertită la ortodoxie, ea a stat cu familia Anderson mai mult de un an. Cel de al doilea fiu ai ei, un mulatru frumos pe nume Teofil,332 avea atunci şapte ani. El o însoţea permanent pe Margaret, fiica lui Vladimir, un copil frumos, cu părul blond, care era de aceeaşi vârstă cu el. Când venise la Mânăstirea Sf. Gherman pentru prima dată în 1969, Margaret fusese prima persoană de sex feminin care a păşit pe acele porţi. În 1971, micuţa Maggie s-a îmbolnăvit grav de o infecţie generalizată. Doctorii nu ştiau ce să facă, întrucât atunci când încercau să trateze o boală, se agrava altă boală. Maggie începea să slăbească, suferea îngrozitor, cu puţină nădejde de însănătoşţire. Familia era mereu în lacrimi. Această perioadă din viaţa lor a fost atât de dureroasă încât Vladimir şi Silvia s-au hotărât să-şi trimită în altă parte cei doi copii mai mari pentru o vreme, ca să-i cruţe de toată tensiunea din jurul lor. Fiica lor Elizabeth, de doisprezece ani a fost trimisă la mânăstirea din San Francisco iar fiul lor Tommy, de unsprezece ani (finul Părintelui Serafim) a venit să stea la mânăstirea Platina. Cât timp s-a aflat la mânăstire, Tommy i-a ajutat pe părinţi la multe munci casnice. În fiecare zi cobora muntele la şcoală. La 3 noiembrie 1972, când se afla la mânăstire de aproape un an, părinţii au primit vestea tristă, dar la care se aşteptau, despre moartea lui Maggie. Luându-l pe Tommy în trapeză, Părintele Serafim a început să-i explice cum sufletele de copii nevinovaţi ca Maggie sunt luate de Dumnezeu la cer. Bănuind de ce îi spune asta Părintele Serafim, Tommy a întrebat: - A murit? - Nu, a spus Părintele Serafim blând. A plecat la cer. La aceasta, Părintele Serafim a început să plângă şi lacrimile lui au fost însoţite şi de cele ale băiatului şi ale Părintelui Gherman. Când părinţii au mers să vadă familia lui Vladimir, în ziua următoare, Silvia i-a rugat să le permită ca Maggie să fie înmormântată la mânăstire. Ea a spus că ar fi o mare mângâiere în durerea ei să ştie că ar putea merge mereu la adăpostul pădurii liniştite şi să stea lângă mormântul fiicei ei în rugăciune. Părinţii au fost de acord şi îndată au obţinut o autorizaţie pentru înmormântare, de la autorităţile locale.
Slujba pentru Maggie a avut loc la Mânăstirea San Francisco, unde Vladimir avusese primul contact direct cu ortodoxia. Toate maicile s-au adunat să se roage lângă sicriul de lemn al lui Maggie, pe care îl făcuse Vladimir cu mâinile lui. Văzând copilul îmbrăcat tot în alb, cu o înfăţişare de pace pe faţa ei frumoasă şi nevinovată, multe rusoaice au început să plângă. Ele spuneau că arăta ca un înger. Alţi şase copii ai lui Vladimir stăteau cu lumânări în mână, cu o ţinută gravă, în timp ce se citeau rugăciuni lângă sora lor adormită. Stând lângă sicriu împrenă cu maicile, Părinţii Gherman şi Serafim s-au apropiat de prietenul lui Maggie, Teofil. - Pot veni să locuiesc cu voi? A întrebat băiatul. - De ce? A întrebat Părintele Gherman. - Vreau să trăiesc în pădure, nu la oraş. Mama mea este de acord dacă şi voi sunteţi de acord. - Ei, acum îl avem pe Tommy cu noi, a explicat Părintele Gherman. Dar când pleacă el, atunci poţi veni să stai. - Promiteţi? - Promitem! După slujbă, au apărut dificultăţi când Arhiepiscopul Artemon a refuzat să-şi dea binecuvântarea ca Maggie să fie înmormântată la Platina. S-a mâniat când Părintele Gherman a spus că dispuneau de un cimitir în Platina, ceea ce l-a făcut pe Părintele Gherman să-şi dea seama clar – posibilitatea unui cimitir care să asigure existenţa permanentă a mânăstirii – determinase refuzul. Toată lumea a aşteptat ceasuri întregi cu sicriul deschis, neştiind unde să-l ducă acum. Maicile s-au tulburat când trupul neîmbălsămat a început să miroase a stricăciune, în ciuda ostenelilor lor de a-l unge cu mir şi uleiuri mirositoare. În cele din urmă, preotul lor a telefonat Arhiepiscopului să-i spună ce tulburare provocase refuzul său; şi acesta a fot în sfârşit obligat să cedeze. Îndată, sicriul a fost pus în camioneta mânăstirii. Părinţii au mers cu camioneta la Platina împreună cu fiii lui Vladimir, Tommy şi Bobby (Basil). De-a lungul drumului de cinci ore au cântat „Hristos a înviat!” şi alte imne ortodoxe care au slujit la însufleţirea duhurilor lor şi să le amintească de rai. Au ajuns la mânăstire înaintea celorlalţi şi au dus sicriul în mijlocul bisericii. Când a ajuns şi restul familiei Anderson, Părintele Gherman le-a spus: - Acum trebuie să facem priveghere zi şi noapte. Toată lumea trebuie să ia parte la citirea Psaltirii. Între timp a fost pregătit mormântul, aşezat înspre deal, pe un loc pe care îl alesese Silvia. Seara, Valentina Harvey, care nu ştia că familiei Anderson îi murise copilul, a venit la mânăstire într-o vizită şi a fost surprinsă de ce a aflat acolo. Mergând în biserică, a văzut un sicriu în mijloc, vegheat de copii mici cu lumânări aprinse. Sosirea ei într-un asemenea moment a fost o „coincidenţă” interesantă, întrucât cu mulţi ani mai târziu, fiica ei urma să se căsătorească cu fiul lui Vladimir, Bobby. Maggie nu a fost lăsată singură de loc toată noaptea; Psaltirea a fost citită permanent de către părinţi şi familie. În dimineaţa următoare sicriul a fost dus la locul mormântului. Unul dintre băieţi a mers înaintea procesiunii, ducând o cruce pe care o făcuse Silvia din trandafiri. Din spate, părinţii priveau grupul solemn care urca dealul. Feţele blânde ale copiilor erau luminate de lumânările aprinse, aducând şi mai multă pace pădurilor care, la sfârşitul toamnei, erau acum scăldate în nuanţe aurii. - Priveşte imaginea asta! A şoptit Părintele Gherman Părintelui Serafim. Nu-i minunat? După ce mormântul lui Maggie a fost acoperit cu pământ, Părintele Gherman a ţinut o cuvântare familiei. „Aveţi noroc”, a spus el, „că fiica voastră, sora voastră, moare şi este înmormântată aici în libertate. Nimeni nu vă persecută, ca în Uniunea Sovietică, că i-aţi făcut înmormântare creştină, că veniţi aici să vă rugaţi…. Şi mai aveţi Damascene Christensen 326 noroc că cineva care a trăit de curând printre voi merge acum la cer să se roage pentru noi. O avem ca pe ocrotitoarea noastră în ceruri şi o dăm acum lui Dumnezeu.” Cu acest gând în inimile tuturor, atmosfera înmormântării nu a fost de tristeţe, ci mai degrabă de veselie, de bucuria Paştelui, când moartea este biruită de Hristos când morţii sunt înviaţi la cer. Părinţii şi familia Anderson au simţit că harul lui Dumnezeu ia mângâiat în ziua aceea. Ca şi cum un nor ceresc se aşezase deasupra lor, în această pădure îndepărtată. Stând lângă mormântul fiicei ei cu lacrimi de bucurie, Silvia a spus părinţilor: - Aceasta este cea mai fericită zi din viaţa mea. Ea ştia că rodul pântecelui ei era deja în cer şi se ruga acum pentru acest rod al ei de pe pământ. Îndată ce familia Anderson şi-a luat rămas bun şi a plecat la casa lor din Willits, a început să plouă – un alt semn al harului. Părinţii au meditat asupra proniei lui Dumnezeu, cum prima fată care intrase vreodată în mânăstirea lor îşi aflase acolo odihna cea de pe urmă.
(Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose)
trapeza actuala in multa simplitate ...
Am revenit dupa pranz la chilia mea si pe lumina mi s-a dezvaluit misterul ratacirii mele din noapte.Alaturi nu era doar o casa, erau doua, iar eu cand am luminat locul, am luminat a doua casa, cea pe care nu o vazusem noaptea... si pornind in dreapta ei, drumul coborase in loc sa urce...si ma dusese in adancul padurii
As fi vrut sa am putere sa merg iar pe cararile pe care umblasem doua ore si jumatate in noapte , dar eram obosita si am preferat sa ma odihnesc
Si am gasit-o !Alison... "Prietenia duhovniceasca (caci toate celelalte , desi aduc o adevarata mangaiere , sfarsesc odata cu moartea) nu are nevoie de conditiile fara de care prieteniile lumesti se sting pur si simplu. Prietenia duhovniceasca isi are radacina in credinta crestina comuna, fiind hranita de rugaciunea unui pentru altul si de vorbitul din inima ,fiind totdeauna insuflata de nadejdea comuna in Imparatia Cerurilor unde nu mai exista despartire.. Dumnezeu din pricini pe care El le stie, ne-a despartit pe acest pamant, dar eu ma rog, nadajduiesc si cred ca vom fi laolalta , atunci cand scurta viata de aici se va sfarsi. Nu ai lipsit din rugaciunile mele nici macar o zi, si chiar daca nu am stiut de tine nimic vreme de de doi ani, si credeam ca poate nu voi mai auzi vreodata de tine, erai mai aproape decat multi oameni pe care ii vad adesea. O, daca am fi cu adevarat crestini, nu am fi straini de nimeni si i-am iubi chiar si pe cei care ne urasc, dar fiind asa cum suntem, tot ce putem face este sa-i iubim macar pe cei putini. Iar tu esti cu siguranta pentru mine una dintre cei putini." -cap32Am petrecut in tacere cu Alison...asa cum au trait ei, am trait prietenia mea cu Tudor ...Tudor cel plecat la Domnul in ziua nasterii si adormirii singurei mele nepoate...
Am plans langa ea...pentru Tudor...pentru mine si el,pentru un alt om din viata mea despre care nu pot vorbi sau scrie"nu a existat o zi in care sa nu ma rog pentru tine, mai aproape decat cei de un sange sau neam"
A mai trait 20 de ani dupa adormirea lui... Dar cred ca asa cum cuviosul Serafim ii scria, ei sunt in Imparatia lui Dumnezeu...si mai mult decat ca sunt impreuna, ei sunt cu Hristos-Domnul! "Am destul. L-am primit pe Mântuitorul. L-am văzut; văd deja bucuria vieţii celeilalte… Dormiţi acum, ochi obosiţi; Lume, renunţ la tine, Că duhul meu poate spori..."
A mai trait 20 de ani dupa adormirea lui... Dar cred ca asa cum cuviosul Serafim ii scria, ei sunt in Imparatia lui Dumnezeu...si mai mult decat ca sunt impreuna, ei sunt cu Hristos-Domnul! "Am destul. L-am primit pe Mântuitorul. L-am văzut; văd deja bucuria vieţii celeilalte… Dormiţi acum, ochi obosiţi; Lume, renunţ la tine, Că duhul meu poate spori..."
"In acest moment au răsunat acordurile emoţionante ale Cantatei nr. 82 de J. S. Bach, descriind starea dreptului Simeon primitorul de Dumnezeu, când ia în braţele sale Viaţa Însăşi Întrupată, pregustând fericirea dreptului om care moare: Am destul. L-am primit pe Mântuitorul. L-am văzut; văd deja bucuria vieţii celeilalte… Dormiţi acum, ochi obosiţi; Lume, renunţ la tine, Că duhul meu poate spori … Mă bucur de moartea mea … Când sunetele muzicii răsunau prin pădure şi se topeau în defileul adânc de dedesubt, Părintele Serafim a încheiat, spunând ce bucurie trăieşte sufletul omului sporind întru Hristos cel ortodox, şi cum cultura creştină, atât de degradată de subumanitatea timpurilor noastre poate forma şi înălţa sufletul, ducându-l până în pragul raiului. Totuşi, el nu a spus că în anii formării sale, această Cantată îl încânta şi îl învăluia în mister atât de intens şi de aici îl ducea la ideea de a muri pentru lume.” Părintele Gherman a trebuit să descopere aceasta după moartea Părintelui Serafim, când i-a povestit Alison. Numai atunci şi-a dat seama de ce privea Părintele Serafim atât de împietrit când asculta cantata în chilia din Valaam. „Când Părintele Serafim era tânăr”, explică Părintele Gherman, „el a vrut să moară. A simţit că avea o deficienţă şi că ‘avusese destul’ de la viaţă. Moartea era pentru el o dulceaţă şi el asocia această dulceaţă cu acea cantată. Când a devenit ortodox, i s-a dat viaţă. Acum el nu ‘avea destul’ de la viaţă. Acum era necesar ca el să facă o lucrare atât de importantă. El voia să aducă ortodoxia altora, şi aşa nu mai dorea să moară. Nădăjduia că va rezista. Totuşi, când am pus cantata pentru el, şi-a amintit din nou de moarte. A fost ca o întâlnire cu un vechi prieten. Auzind acea muzică şi-a auzit clopotul morţii. Sunase primul clopot şi sufletul lui a simţit asta.” Ich Habe Genug [Îmi este destul] a fost ultima bucată muzicală clasică pe care a auzit-o Părintele Serafim pe acest pământ. Peste trei săptămâni va suna clopotul final.
Pentru a întări legătura lor cu Rusia Sfântă şi sfinţii ei, ei au numit toate locurile vii după mânăstirile ruseşti mari.
Astfel, chilia Părintele Gherman de lângă vârful coamei a fost numită „Valaam”; chilia Părintele Serafim, construită în 1975 chiar de Părintele Serafim, a fost numită „Optina”.
Mai târziu, construcţiile au fost numite după Mânăstirile Sarov şi Glinsk.
În 1974 s-a auzit vorbă precum că întâiul ierarh, Mitropolitul Filaret, ar putea veni la mânăstire. „Dar va fi indignat!” A spus Părintele Gherman. „Nici măcar nu avem o cameră corespunzătoare în care să-l primim.” „Atunci să construim o cameră nouă,” a fost sugestia Părintelui Toma. „O cameră vrendică de un Ţar!” Părintele Serafim s-a gândit că era o idee minunată. Până la urmă, Mitropolitul nu a venit niciodată; dar planul lui Toma s-a dezvoltat în ceva mai bun decât concepţia iniţială: o cameră închinată de fapt memoriei Ţarului Martir Nicolae şi familiei sale. La 4 iulie, pomenirea Martirilor Împăraţi, părinţii au stropit cu agheasmă pe locul viitoarei construcţii. Ca şi cu aproape toate construcţiile mânăstirii, Părintele Serafim a fost proiectantul şi dulgherul, Părintele Gherman şi alţi fraţi dând ajutor. Până în noiembrie camera a fost isprăvită şi au fost atârnate pe perete fotografii greu de găsit ale Ţarului şi familiei sale.Recunoscând cât de ciudat ar putea să apară aceasta unei persoane obişnuite din exterior, Părintele Serafim a scris: „S-a înrămat portretul Ţarului şi camera a fost văruită în albastru la vreme potrivită pentru o pomenire măreaţă în ‘Camera Ţarului’. Puţini dintre noi ne însufleţim de aceste pomeniri în pustie – şi chiar de ideea unei ‘Camere a Ţarului’ în pădure – şi trebuie să continuăm astfel să fim ‘nebuni’ în faţa lumii pentru a rămâne însufleţiţi şi aducători de roadă.”
Părinţii, de asemenea, au acoperit regiunea înconjurătoare cu ceea ce numeau ei eufemistic „schituri”. Fiecare „schit”, numit după un anumit sfânt, era alcătuit dintr-o suprafaţă de pământ eliberată, unde fraţii puteau cânta slujbe. În unele locuri se săpa în ideea că într-o zi se va construi acolo o biserică sau chilie. La schituri se atârna câte o icoană într-un copac, se ridica o cruce de lemn sau se făcea un tetrapod. În anii de mai târziu părinţii au adus mese de altar în unele schituri. Erau schituri închinate Sf. Ilie Proorocul, Sf. Ioan Înaintemergătorul, Sf. Ioan Teologul, Sf. Hariton, Sf. Serafim de Sarov şi Bătrânul Zosima din Siberia. Sf. Tihon de Kaluga, care a vieţuit ca sihastru în scorbura unui copac, a fost cinstit cu „copacul Sfântului Tihon”. Alte locuri de biserică au fost numite după marile mânăstiri celtice din Lindisfarne şi Iona.
Şi munţii şi dealurile au primit nume. Astfel, un deal proeminent, cam la 1,6 km spre apus de mânăstire, a fost închinat Cuviosului Velicikovski şi a ajuns să fie numit „Creasta lui Paisie”. Muntele de deasupra mânăstirii, în vârful căruia aşezaseră o cruce şi un tetrapod, a fost numit „Muntele Sf. Gherman”, după piscul cel mai înalt de pe Insula Spruce. Un alt punct de pe culme a fost numit „Muntele Athos”. Şi spre miazăzi, un munte cu numele secular „Black Rock” a fost numit din nou după Apărătoarea Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. La sărbătoarea Apărătoarei în 1974, Părintele Serafim nota: „Toţi cei cinci fraţi şi un pelerin urcă Black Rock şi sunt însufleţiţi de pădurea îndepărtată şi privelişti întinse. Însoţitorul nostru este un tânăr ‘good hipie’ cu nici un fel de deschidere văzută către ortodoxie. Muntele este numit ‘Apărătoarea’ şi Donate de familia Makuşinski, care apare mai târziu în acest capitol. pajiştea de la înălţime (la 1982 m) este numită după Sf. Roman Melodul şi Sf. Ioan Cucuzel [care sunt prăznuiţi de asemenea în această zi].” La toate schiturile, în special în zilele când erau prăznuiţi sfinţii lor, se făceau procesiuni cu prapuri prin pădure. Părintele Spiridon spusese oarecând părinţilor, „Faceţi mai multe procesiuni; acestea sfinţesc atmosfera.” – sfat care fusese urmat de părinţi cu credinţă.''(Viata si lucrarile parinteleui Serafim)
curtea era iar plina de frunze...veveritele carau ghindele dintr-un loc in altul... si se furisau pe langa mormant...In copac o pasare albastra privea semeata spre mine. E locul ei...
L-a iubit ca si mine, mai mult decat mine pe sfantul Serafim de Sarov, cel care a mijlocit ca eu sa plec aici genunchii mei ...si pe Maica Domnului Vladimirskaia...
Minunatul cer de Platina... descoperirea Raiului din pustia Californiei
Atat de frumos!!! Atat de Acasa!
si iar rugaciune cu capul pe mormant...calugarii m-au lasat singura acolo, toate acele zile, aprindeau candela, imi mai faceau cate o poza si mi-l lasau... stiind ca poate niciodata in acesta viata nu voi mai poposi acolo, dar landu-l cu mine, in insasi inima mea...
"PĂRINTELE SERAFIM iubea câinii cel mai mult. Niciodată nu putuse fi înlocuit mult îndrăgitul său câine din copilărie Ditto. Totuşi, într-o zi, un câine frumos, portocaliu cu negru, corcitură de ciobănesc german, a venit alergând pe poarta mânăstirii. S-a împrietenit îndată cu părinţii. „N-ar fi frumos să avem un câine?” a îndrăznit să propună blând Părintele Serafim. Dar câinele avea zgardă şi evident un stăpân, şi astfel părinţii au simţit că ar trebui să pună un anunţ la Magazinul Central din Platina. La scurtă vreme, a venit un om cu o camionetă. Omul venise să-l ia pe „Murphy” al lui. Câinele s-a ghemuit şi s-a uitat la stăpânul său cu ochi temători care păreau să arate că în trecut fusese tratat prost. Omul era mânios şi evident avea puţină dragoste pentru Murphy. Părintelui Serafim îi părea foarte rău să vadă că îi pleca prietenul. După câteva zile, Murphy se întoarse singur la mânăstire. Iarăşi a trebuit să vină stăpânul să-l ia. „Treci în maşină!” a ţipat omul la câine, lovindu-l cu mâna. „Dacă mai face aşa din nou”, a spus părinţilor, „va trebui să vi-l păstraţi!” De data asta numai după cincisprezece minute s-a întors înapoi. Părintele Serafim s-a bucurat în taină. Murphy fusese numele câinelui „în lume”, dar în mânăstire se va numi de acum înainte „Svir”, întrucât venise prima dată în ziua Sf. Alexandru de Svir. Părinţii au afirmat că nu aflaseră niciodată o făptură atât de minunată (poate că suferinţa îl făcuse astfel!)"(Prieteni lui Adam)
„Păstrează-ţi ‘taina’, trăieşte în pace cu toată lumea, ajută pe cei care îţi cer ajutorul (şi fereşte-te să ‘ajuţi’ atunci când nu ţi se cere!) şi roagă pe Dumnezeu şi pe Vlădica Ioan să-ţi arate calea din afara lumii cât mai repede posibil"-Parintele Serafim catre o femeie de credinta ortodoxa-Nina.
La 5 iulie 1975, Barbara a venit cu Nina să viziteze Mânăstirea Sf. Gherman pentru prima dată. Când au ajuns cele două femei, au fost conduse în bserică pentru o rugăciune. Ieşind, Barbara s-a apropiat de Părintele Gherman şi i-a spus:
- Îmi place locul acesta. Îmi place pustia. Apoi a adăugat cu un zâmbet, Daţi-mio mie!
Părintele Gherman a văzut că femeia era foarte serioasă, dar nu şi-a dat seama total ce voia să spună. „Poate”, s-a gândit el, „aici este un suflet care vrea ceea ce lucrăm noi”!
- Promiteţi-mi că mă tundeţi, a spus Barbara. Promiteţi-mi că-mi daţi pustia!
- Promit! A răspuns Părintele Gherman nedând nici o atenţie realităţii practice a acestor cuvinte. Trăgându-l pe Părintele Gherman la o parte, Părintele Serafim i-a şoptit:
- Ce spui? Ea este femeie şi noi trăim singuri.
Părintele Gherman s-a gândit la femeia virtuoasă din viaţa Sf. Fructuosis din Spania; s-a gândit la Maria din Olonets, la Anastasia din Padan şi la toate celelalte femei în vârstă, vieţuitoare în pustie
- De ce să nu împărtăşeşti visul tău isihast şi altuia care îl vrea? L-a întrebat pe Părintele Serafim. De ce să nu dai viaţă unei dorinţe drepte – o dorinţă care se poate împlini prin ostenelile tale? Părintele Serafim a făcut plecăciune, şi-a făcut cruce şi a plecat zâmbind, hotărât să-şi pună toată osteneala şi rugăciunea întru împlinirea a ceva atât de ales, liber şi plin de frumuseţe duhovnicească: un suflet modern care tânjeşte după pustia călugărească. ÎN mai puţin de două saptămâni Barbara s-a întors la mânăstire singură, mergând jumătate de drum de la Redding pe jos şi dormind noaptea sub cerul liber
A stat trei zile în casa de oaspeţi din afara mânăstirii, citind sfaturile duhovniceşti ale lui Avva Dorotei şi făcând puţină treabă. Dorirea ei de a merge în pustie era mai puternică ca niciodată; şi părinţii, temându-se că s-ar putea ispiti şi uita de realităţile cumpătate ale vieţuirii , au încercat să-i tempereze zelul. Ea a plecat de la mânăstire cu ideea de a merge la Etna cu Nina ca să pună început unei vieţi semi-monahale liniştite. În Etna, Nina a trăit aproape de tineri, în timp ce Barbara a trăit singură într-o mină de aur care aparţinea mătuşii lui Susan Young. Când cele două femei au vizitat mânăstirea data următoare, Părintele Serafim le-a ţinut o cunvântare, după cum a scris mai târziu, „despre viaţa ortodoxă trăită în frică şi cutremur, liniştită, plină de osteneală şi rugăciune şi dacă este posibil, lucrare misionară lipsită de îngâmfare şi unitatea minţii cu alţii care se pot alătura.” În octombrie, Barbara, fiind încă în Etna, s-a îmbolnăvit grav şi a trebuit să se întoarcă la casa ei din Ohio ca să se însănătoşească. În vizita ei la mânăstire, de rămas bun, cu greu era în stare să vorbească din cauza bolii, dar a plecat în lacrimi. În vara următoare s-a întors. Nu se schimbase nimic în orientarea ei. A rămas o săptămână în casa de oaspeţi a mânăstirii şi, după cum menţiona Părintele Serafim, era „foarte mulţumită de ascultarea ei de a săpa fundaţia pentru o casă simplă [de cealaltă parte a dealului],participând la slujbele noastre şi la sala de mese cuviincios, fiind însufleţită de săpat şi de priveliştea defileului de dedesubt.” Comentând despre ajutorul frăţiei în împlinirea viselor de pustie ale Barbarei, Părintele Serafim a scris: „Este acest ‘joc’ de partea noastră ori este temelia pentru ceva serios care să iasă din ea? Dumnezeu ştie. Sorţii par să fie de partea noastră ca să facem ceva ieşit din comun, pentru a păstra vie o scânteie a luptei şi orientării duhovniceşti adevărate. Acele puţine suflete care ‘pricep’ calea noastră – nu putem să-i sprijinim şi să-i încurajăm?” Şi lui Alexei Young i-a scris: „Barbara este bine şi îi scrie o scrisoare mamei ei. Desigur, este puţin ‘primejdios’ (din punct de vedere politic) să rămână atât de mult în preajma noastră. ‘Oficial’, dacă este vreo problemă, poziţia noastră în legătură cu ea este: Noi îi potolim entuziasmul, dându-i puţin din gustul pustiei în timp ce o înfrânau de la mergerea în codru de una singură. Părintele Gherman a binecuvântat-o să nu stea cu totul singură mai mult de trei zile de fiecare dată şi să ştim unde se află. Dumnezeu ştie ce va ieşi din dorinţa ei pentru pustie, dar noi nu vrem să o înăbuşim ori să aplicăm la aceasta o ‘formulă’. Întrucât lucrurile au ieşit bine, noi ne aflăm cu desăvârşire singuri în timpul acestei perioade de vară, aşa că nu mai sunt tineri care să rabde ispite fără de nici un folos datorită apropierii ei. Din punct de vedere istoric (după cum ştim din exemplele ruseşti ale sec. al XIX-lea) cei care încurajează asemenea ‘nebuni’ sfârşesc prin a fi ei înşişi persecutaţi, dar asta nu este nimic nou!” Între timp, Episcopul Nectarie a binecuvântat-o cu căldură pe Barbara, sfătuind-o să rabde, spunând: „Pune-ţi toată nădejdea în Dumnezeu şi va fi lumină ….”
si soborul meu de la Diveevo
Si iar...Platina...acasa...
cainele, fericita faptura, inca sta tolanit pe perna...si focul sigur incalzeste zidurile subtiri ale manastirii
si copaci...poate doar mai goi, mai plesuvi...
si cerul senin...
si pasarea albastra care ma privea sfidator, suparata ca tulbur cantul ei...
Asa e! Unele lucruri se vor schimba, aceasta, schimbarea, face parte din ciclul normal al vietii,al evolutiei noatre spre devenirea noastra si dobandirea cetateniei dumnezeiesti, dar cred cu tarie ca slujbele manastirii cu randuiala lor, respectul, iubirea si pacea acestor monahi vor dainui atat timp cat exista acest pamant pe care parintii Serafim si Gherman l-au iubit, iubind crucea, iubindu-L pe cel care ne-a dat toate acestea...
Si am plecat in zori de zi... sarutand iar mormantul parintelui, stand in biserica o parte din Utrenie ...cu inima sfasiata deja de dor am plecat... era noapte...noapte...desi ceasul arata ora 6... cainele se stergea de fusta mea si eu nu puteam spune decat atat " Noapte buna, lume!'
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu