M-am trezit senina dimineata...camera de hotel rece...am citit rugaciunile si am coborat impreuna cu Mihaela la masa
Jos, deja lumea se adunase si impreuna cu Veronica si Felicia am mers la masa . Ne-am amuzat tare mult auzind-o pe doamna care ne servea, desi era pus bufet suedez:
-Luati cu grija! Acestea sunt clatite: cu branza si cu cartofi. Luati cate una sa ajunga la toti! Trebuie sa ajunga la 160 de insi!
Sincer imi venea sa plang de mila celor care poate nu vor apuca nimic, dar doamna vigilenta avea grija si de ei si de educatia noastra:
-Luati cat mancati si daca mai vreti veniti iar! Sa nu ramana in farfurie!Aici e cafeaua si ceaiul. Luati apa si puneti in ceasca. Daca mai vreti, veniti cu cana si puneti-va iar, in aceiasi cana!
Am facut intocmai si am plecat la drum cu adevarat satui desi nu facusem risipa. Avea sa fie o zi in care cateva lucruri aveau sa se schimbe in viata mea. Dar nu stiam inca nimic.
Am mai baut o cafea intr-o statie de alimentare cu carburant
Manastirea Saharna
Manastirea Saharna, in intregul ei ansamblu, este unul din cele mai vechi asezaminte monahale din cuprinsul Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova. Ansamblul monastic este compus din doua manastiri: una rupestra, Bunavestire, si alta terestra, Sfanta Treime.
Istoria manastirii rupestre se cunoaste foarte putin, nestiindu-se data precisa a intemeierii si cine sunt intemeietorii. Nici chiar cercetatorii din domeniu n-au ajuns inca la o parere unanima privind perioada intemeierii acestei chinovii.
Manastirea terestra, fiind o ctitorie calugareasca, a fost intemeiata in anul 1776 de catre Schimonahul Vartolomeu Ciungu (1739-1798). Cate ceva despre viata staretului Vartolomeu aflam din inscriptia, ce insotea portretul lui, descoperit in trapeza manastirii Sfanta Treime de catre inginerul-arhitect Nicolae Tiganco.
Iata aceasta inscriptie: "in 1739 in ziua 23 a lunii decembrie a avut loc nasterea trupeasca, a numitului Vasile, din parintele preot Teodor si maica Pelagheia. In anul 1760 in ziua de doua a lunii mai in orasul Savran gubernia Podoliei, fiind logodit si mergand la logodnica sa pentru a se casatori, Vasile fusese pe neasteptate ranit cu un glont in mana stanga, iar la an 1766, a lunii mai a parasit patria sa si a venit in Moldova. An 1776 in luna martie ziua 25 a intrat in Saharna. Nu era nimic, era acolo un loc pustiu, a cladit biserica, chilii, ograda si altele".
Exista unele momente, care ne permit sa presupunem ca pana a incepe constructia noii manastiri, Vartolomeu cu o mica comunitate de calugari traisera in manastirea din stanca. Insa viata in acel loc era foarte anevoioasa si parintele Vartolomeu hotaraste constructia unei manastiri terestre, care ar fi fost si aproape de caile de comunicare din localitatile apropiate, si asezata intr-un loc unde linistea calugarilor nu avea sa fie tulburata.
Era destul de dificil sa gasesti un asemenea loc si dupa cum spune traditia ca se cuvenea unui bun calugar si crestin, inainte de inceperea lucrarilor, Vartolomeu traieste 40 de zile de post si rugaciune, pentru a milostivi pe Dumnezeu si sfintii, ca sa fie ajutat in alegerea cat mai reusita a unui loc pentru constructia manastirii.
Legenda spune, ca in ultima zi de rugaciune, el a avut o revelatie. I s-a aratat Preasfanta Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, care era inconjurata de foc ceresc si i-a aratat locul, unde, dupa voia Celui Preainalt, trebuia sa construiasca locasul monahal inchinat Sfintei Treimi.
Acest loc era colina de la poalele celor trei dealuri. Minunea a avut loc pe stanca cu numele Grimidon si, ca dovada a alegerii divine, Maica Domnului a lasat incrustata in piatra urma piciorului Ei. Aceasta urma se poate vedea si astazi in capela, ce este construita in cinstea acestui fapt pe stanca Grimidon.
Parintele Vartolomeu a inceput constructia manastirii si a chivernisit-o pana in anul 1798, cand la conducerea ansamblului chinovial i-a urmat Egumenul Paisie.
Prima atestare documentara este din 24 ianuarie 1495, cand Stefan cel Mare intareste prin uric imparteala intre urmasii lui Sima Rugina, printre care si satul Saharna, mentioneaza istoricul Vladimir Nicu. Apoi timp de peste o suta de ani istoria nu ne lasa nici o marturie despre aceasta localitate.
Abia la 24 februarie 1602, voievodul Ieremia Movila, dupa moartea vornicului Bucium, aproba ca satul Saharna si o treime din mosie sa ramana in posesia vaduvei Antemia si a feciorilor ei.
La 23 martie 1733 Saharna devine proprietatea boierului Constantin Hrisoverghi. In anul 1783 baneasa Maria Calimah daruieste de zestre mosia Saharna nepoatei sale, Smaranda, fiica lui Enache Hrisoverghi, danie ce a fost intarita cu carte domneasca in anul 1785 de catre Alexandru Ioan Mavrocordat.
In 1795 stolnicul Enache Hrisoverghi inzestreaza schitul Saharna cu 120 desetine de pamant, ce sunt daruite nelegal si din care pricina, credem, s-a iscat o mica neintelegere intre comunitatea condusa de Vartolomeu si posesoarea de drept a mosiei, adica Smaranda. Aceasta mica neintelegere se intareste si mai mult cand, in 1798, sotia lui Hrisoverghi, spatareasa Ancuta, face o daruire repetata a mosiei Saharna, care de data aceasta este daruita de zestre surorii mai mici a Smarandei, Marioara.
Pentru rezolvarea acestor mici conflicte in care erau implicati familia Hrisoverghi si staretul Vartolomeu, in anul 1800 are loc o judecata, care o face pe Smaranda posesoarea mosiei Saharna.
In anul 1818 se incep lucrarile de constructie a bisericii de vara, devenita mai tarziu biserica centrala, care se incheie in 1821, deja sub conducerea Egumenului Tarasie. Biserica este sfintita in acelasi an in cinstea Sfintei Treimi, se presupune ca de catre Mitropolitul Veniamin Costachi.
In anul 1837, in timpul staretiei Egumenului Onisifor, s-a renovat catapeteasma bisericii, care se stie ca era si ea foarte frumoasa, impodobita cu icoane valoroase (la inchiderea manastirii din 1964 aceste icoane au disparut fara urma). Tot in acelasi an se mai construieste un corp de case din piatra.
Printr-o directiva din 11 octombrie 1838, egumenul Tarasie, care timp de 19 ani fusese staret al manastirii Saharna, a trecut pe un an la manastirea Harbovat, pentru a "orandui lucrurile".
In anul 1842 decedeaza subit egumenul Onisifor si dupa regula se face un act de transmitere a patrimoniului urmatorului ales pentru a fi superiorul manastirii, anume parintele Tovie.
Din nestiinta si posibil si neglijenta calugarilor localnici, in anul 1843 manastirea a trecut prin pericolul de a fi saracita de obiectele vechi si de mare pret, de care dispunea, de catre niste anticari din Podolia Ucrainei. A fost salvata de agentul financiar Alexie Kliuceariov din Kamenet, care, la 30 martie 1843, a expediat pe numele guvernatorului Basarabiei, Pavel Fyodorov, o scrisoare, in care ii povesteste despre josniciile puse la cale de niste functionari din guvernamantul Podoliei. Guvernatorul Fyodorov trimite, la randul lui, aceasta scrisoare arhiepiscopului Dimitrie Sulima, care a luat masurile cuvenite, ca nimic din lucrurile manastirii sa nu se instraineze.
In anul 1857, sub conducerea parintelui-staret Serafim, se restaureaza manastirea rupestra, care ajunsese intr-o stare avansata de deteriorare. La 21 decembrie 1869, staretul Vladimir adreseaza o scrisoare Consistoriului, rugand sa i se permita taierea si comercializarea a 60 desetine de padure din mosia manastirii, pentru a imbunatati situatia financiara.
Pentru ca in manastiri slujbele se oficiaza in fiecare zi, iar biserica de vara nu avea, si nici nu are, un sistem autonom de incalzire, s-a hotarat constructia unei biserici de iarna. Lucrarea se infaptuieste in anul 1883. S-a construit o biserica nu prea mare, sub forma patrata, in stil arhitectural moldovenesc. Este sfintita in cinstea Nasterii Maicii Domnului.
In anul 1900 s-a renovat manastirea rupestra de catre locuitorii Saharnei Ipolit Terletki si Vasile Corneanu, renovare, care a afectat aspectul interior si cel exterior al manastirii. Atunci a fost demolat peretele natural dintre biserica si chiliile ce ii erau alaturate, ridicandu-se pereti noi din "cotileti" - blocuri de piatra calcaroasa de forme regulate.
Dupa anul 1918 manastirea si-a schimbat statutul, devenind "de maici". Cand manastirea a avut acest statut, a avut-o ca stareta pe maica Valentina, care din cauza provenientei sale conduce cu comunitatea nu prea multa vreme, fiind mai apoi nevoita sa paraseasca Basarabia si sa se refugieze in Romania impreuna cu cele doua nepoate ale sale, care facusera noviciatul in manastire.
Prin anul 1950 manastirea ajunsese la inflorire maxima, fiind una din cele mai bine amenajate si cuvios impodobite lacasuri de cult monahale din tara noastra, dar nu pentru mult timp, pentru ca in 1964, in timpul regimului sovietic, manastirea este inchisa si transformata intr-un spital de psihiatrie. Tot avutul si podoabele manastirii sunt devastate si nimicite fara mila. Chiliile calugaresti sunt amenajate ca saloane de spital, biserica de vara este transformata in depozit, iar cea de iarna - in casa de cultura.
Redeschiderea manastirii a avut loc la 19 aprilie 1991. Cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintiei Sale Vladimir, Mitropolitul Chisinaului si al intregii Moldove, manastirea isi reincepe cu greu, dar si cu pasi siguri, activitatea misionara si pastorala.
Concomitent cu slujbele si rugaciunile savarsite de doua ori pe zi, calugarii vietuitori, foarte putini la numar, munceau mult pentru a se putea intretine si pentru a ridica din ruini si dezastru manastirea, ce fusese pangarita timp de aproape trei decenii.
Se fac lucrari de restaurare mai intai in biserica de iarna pentru oficierea serviciilor divine zilnice. Aceasta biserica nu are pictura interioara si nu demult i s-a construit o anexa, un mic paraclis in care se pastreaza racla cu moastele Cuviosului Macarie pe durata iernii.
Concomitent s-a restaurat si biserica de vara (1992-1998). Cu regret nu a fost posibila pastrarea si conservarea picturii vechi, care era intr-un grad avansat de deteriorare, asa ca pe peretii bisericii se aseaza chipuri noi de sfinti pictati in stil realist de catre pictorul Vladimir Lazar din Rezina.
Trebuie sa mentionam, ca in interior, biserica este pictata in intregime astfel ca incepand de la catapeteasma clasica in cinci randuri mesterita din lemn de paltin in Romania, de-a dreapta si de-a stanga, in primul registru sunt pictati sfintii cuviosi parinti, care au pus temeliile monahizmului contemporan: Cuviosii Antonie si Teodosie din Lavra Kievo-Pecerska, Serafim al Sarovului, Siluan Athonitul, Paisie Velicicovski, Macarie Egipteanul, Paraschiva de la Iasi, Ambrozie de la Optina, Antonie cel Mare, Gherasim de la Iordan s.a..
Desi nu exista nici o marturie scrisa sau documente autentice, traditia spune ca Manastirea Saharna, dupa traditia timpurilor voievodale, a fost inchinata de catre intemeietorii si ctitorii ei Bisericii Sfantului Mormant din Ierusalim.
Din relicvele, pe care le detine manastirea in prezent mentionam moastele Preacuviosului Egumen Macarie Tincu, iscusit duhovnic al sec. XX, precum si icoana cu chipul Fericitei Matrona de la Moscova, in care se mai pastreaza si mici particele din moastele mai multor sfinti: Cuviosii parinti din Lavra Kievo-Pecerska, cuviosul Serafim de la Sarov, sfanta Mare Mucenita Varvara, doi mucenici din Caucaz, o bucatica din piatra de pe Mormantul Domnului si o bucatica din Stejarul Mamvri.
In prezent comunitatea de calugari numara 20 de persoane, dintre care 10 sfintiti slujitori ai altarului. Serviciile religioase sunt savarsite de doua ori pe zi, dimineata si eara, in limbile romana si rusa, iar la sarbatorile mari si in greaca.
In fiecare zi dupa Sfanta Liturghie: rugaciune la racla cu moastele Sfantului Cuviosului Macarie. In fiecare zi de vineri Acatistul Cuviosului Macarie. Sambata, dupa Sf. Liturghie, Acatistul la icoana Maicii Domnului Potir Nesecat, care are dar de la Dumnezeu de a vindeca patimile betiei, fumatului si narcomaniei. Joi seara, la miezul noptii, se savarseste Taina Sfantului Maslu cu Rugaciunile Sfantului Vasile cel Mare pentru oamenii, care sufera de duhuri necurate.
Izvorul cu apa tamaduitoare
Nu departe de manastire, paralel cu cararea, care duce spre manastirea rupestra, puteti gasi izvorul cu apa tamaduitoare. Acest izvor a fost construit chiar langa locul unde, dupa cum spun batranii, era "Izvorul lui Vavila", izvor, care iarna avea apa foarte calda.
Apa Izvorului Minunilor de azi, in mod miraculos ajuta multor oameni, vindecand boli sufletesti si trupesti. Din aceasta cauza langa izvor a fost construit un bazin special pentru scaldat. Si pentru ca este un izvor, care aduce oamenilor tamaduire si mari sperante, scaldatul in el presupune niste reguli aparte.
Astfel, femeile se scalda imbracate in camasi lungi sau halate, iar barbatii se scalda in chiloti sau sorti. Imbracamintea, in care va scaldati trebuie sa fie noua sau cel putin curata.
Fiindca apa este foarte rece, copiii si batranii isi pot spala numai fata, mainile si picioarele, iar inainte de a intra in apa se rostesc rugaciuni: Tatal nostru.., Nascatoare de Dumnezeu Fecioara.., Aparatoare Doamna.. sau altele. Afundarile se fac pana peste cap de 3, 7, 9, 12 sau 40 de ori.
Am pasit cu emotie si bucurie pe portile manastirii. Sfantul Macarie e un sfant drag noua, moastele fiind in biserica la schitul Closca la care merg eu uneori.
Intrarea e spectaculoasa...o poarta mare ... un drum strajuit de animale si pasari exotice.
Asa bucuroasa eram ca am ajuns!
Paseam cu Eugenia alaturi si imi povestea toate cele ce le vedeam...Deja prinsesem drag de dansa si tare mult ma bucuram ca suntem acolo impreuna.
Si ... ceva s-a intamplat cu genunchiul meu...
Mănăstirea Cuşelăuca
REPERE ISTORICE
A fost înfiinţată la sfârşitul sec. XVIII de Maria Tocanosov, originară din satul Cotiujenii Mari. Mai târziu s-a călugărit în ctitoria sa, cu numele de Mitrodora. De la început schitul nu avea un liturghisitor propriu care să fie repartizat anume pentru acest locaş. La o astfel de concluzie ajungem datorită unei însemnări de pe un Molitvenic (Râmnic, 1782) ce se afla, la începutul sec. XIX, la mănăstirea Dobruşa. în acest Molitvenic este scris de mână că preotul Nechita ot Zahar a dat zapis părintelui Chirii de la mănăstirea Dobruşa, prin care împart venitul ce îl au de la slujbele săvârşite la schitul Cuşelăuca1. Presupunem că atât ieromonahul Chirii, slujitorul mănăstirii Dobruşa, cât şi preotul de mir Nechita, probabil slujitorul bisericii din satul Cotiujenii Mari, erau împuterniciţi temporar să oficieze sfintele slujbe la schitul de maici proaspăt înfiinţat, până la numirea oficială a unui slujitor permanent. Era o practică răspândită în domeniul monahal ca atunci când se întemeia un schit sau o nouă mănăstire în perioade dificile, cauzate de război sau calamităţi naturale, pentru început slujbele divine să fie oficiate de ieromonahii sau de preoţii de mir din mănăstirile sau din bisericile apropiate, până la numirea unui titular. Această situaţie se referă şi la schitul Cuşelăuca, a cărui înfiinţare a coincis cu perioada războiului purtat între Imperiul Otoman şi Imperiul Rus.
Dintr-o descriere a schitului Cuşelăuca (din 1820), păstrată în arhivă, aflăm că „acesta se află în ţinutul Iaşi, lângă râuleţul Gorna. Schitul este întemeiat de călugăriţa Mitrodora, din neam răzeşesc, şi de alţi proprietari răzeşi ai moşiei pe care stă schitul. El a fost construit în 1790. Numele de Cuşelăuca (în acea perioadă ea se numea Coşelăuca, iar în rusă Coşeleva – n.n.), provine de la pădurea care poartă acest nume şi lângă care este situat schitul2. Biserica era făcută din nuiele şi tencuită, acoperită cu gontami, clopotniţa era din lemn, fixată pe patru stâlpi şi acoperită cu scândură şi gontami. Are trei clopote, unul mare şi două mai mici. Sunt două chilii pentru stareţă, iar pentru călugăriţe – 24, toate fiind ridicate din lemn vechi şi acoperite cu stuf. Mănăstirea nu are un gard, numai în jurul bisericii se află un gărduţ din lemn. Obştea mănăstirii numără 22 călugăriţe care duc o viaţă idioritmică şi se întreţin din lucrul manual. Schitul se află amplasat pe pământ răzeşesc, are trei acte de la răzeşi care confirmă donaţia acestui pământ schitului. Schitul nu este închinat şi nu plăteşte embatica”3.
Dispunem de date precum că la acest complex monahal exista şi un loc de reeducare a tinerilor, şi anume „în 1816 la schitul Cuşelăuca se trimiteau fete de purtare uşoară pentru reeducare”4.
Mănăstirea avea în proprietate o moşie dăruită de locuitorii din Cotiujeni, parte din marea moşie Cotiujenii Mari. Cel mai important donator al moşiei este considerat Gheorghe Hârjeu. La dăruirea acestei moşii a ajutat mult şi boierul Străjescu din Văscăuţi, judeţul Soroca. în total, mănăstirii i-au fost dăruite 50 de fălci5. Conform zapisului de danie pe sus-numita moşie a mănăstirii (din corpul moşiei răzeşilor din Cotiujeni) este întărit în judeţul Iaşi, iar planul pentru pământ a fost întărit la 27 ianuarie 1833. Toate chiliile din mănăstire erau din lemn şi făcute de fiecare maică sau ascultătoare cu cheltuiala ei, deoarece continuau să practice viaţa idioritmică6.
În schitul Cuşelăuca, în anul 1841, în locul bisericii vechi din lemn a fost construită biserica de piatră cu clopotniţă cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Ctitorii acestei biserici erau arhimandritul Nicandru, fostul duhovnic al Casei Arhiereşti, şi sora lui, schimonahia Irina, stareţa acestei mănăstiri. De la început, schitul a fost condus de următoarele monahii: Atanasia, Natalia, Magdalina, Avraamia, Anastasia, Mitrodora, Maria, schimonahia Paraschevia, schimonahia Irina şi monahia Evpraxia (care a preluat conducerea schitului la 2 august 1849)7. În anii 1848–1850 schitul avea 14 monahii care duceau viaţa idioritmică şi stăpânea 60 desetine de pământ8.
A doua biserică, de iarnă, cu hramul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, a fost zidită prin străduinţa stareţei schimonahia Elena, în anul 1855, din banii mănăstireşti şi ajutoarele credincioşilor care s-au strâns cu condicile de milostenie9. în 1862 aici erau 46 de călugăriţe care duceau viaţă idioritmică, toate fiind moldovence. Schitul avea 60 desetine – pământ donat de răzeşii satului Cotiujeni şi câteva livezi care aduceau un venit de 80 ruble pe an10.
La 7 ianuarie 1870 călugăriţele Serafima, Pelaghia, Zanefta, Maria şi Susana, din cauza bătrâneţii, au încetat să mai îndeplinească şi anumite funcţii la schitul Cuşelăuca pentru care primeau şi o anumită soldă11. Iar peste un an, la 3 martie 1871, acelaşi lucru s-a întâmplat cu călugăriţele Elisaveta, Xenia, Epifania şi Epistimia, demise din personalul mănăstirii Cuşelăuca din acelaşi motiv12. în 1887 au fost tunse în monahism Magdalena (Marina Bunesco), Vriena (Victoria Meascova), Glafira (Agafia Şeptefraţi) şi Evsevia (Ecaterina Ulman)13.
În anii ’70 ai sec. XIX la mănăstirea Cuşelăuca a fost deschisă o şcoală, în care iniţial studiau 10 elevi14. În 1878 la mai multe mănăstiri basarabene au fost organizate şcoli-internate pentru copii orfani. Pentru întreţinerea a 10 copii orfani, în anul 1878 mănăstirea Cuşelăuca a primit 800 de ruble15. În anul 1891 şcoala mănăstirească de la Cuşelăuca se numea centrală, aici învăţau gratis 10 fete16. În 1890 comunitatea era compusă din 46 de călugăriţe, toate fiind rusoaice, şi deţinea 60 desetine de pământ şi patru livezi17.
În februarie 1906 au fost convocaţi toţi stareţii mănăstirilor şi schiturilor. La această adunare s-a recomandat ca la mănăstirile basarabene să se predice şi să se oficieze în limba poporului, să se înfiinţeze biblioteci, să se susţină aşezăminte de cultură şi să se reînfiinţeze tipografia. în acea perioada, la schitul Cuşelăuca continua să activeze azilul pentru copii cu şcoală primară18.
În 1907, în schitul Cuşelăuca activau două biserici, biserica de vară Adormirea Maicii Domnului şi biserica de iarnă Sfânta Treime. Comunitatea mănăstirii era compusă din 55 de călugăriţe şi 11 surori de ascultare îndrumate duhovniceşte de către preotul Vasili Loghin. Schitul continua să întreţină şcoala primară pentru copii19.
De la 29 august 1918 mănăstirea a fost condusă de monahia Neonila Petrachi. în 1918 în mănăstire erau: stareţa monahia Neonila Petrachi, 35 monahii şi 113 surori, adăpostite în 57 de căsuţe-chilii. Pământ: 65 desetine20. în 1919 obştea mănăstirii, compusă din 149 de vieţuitoare, lucra moşia mănăstirii, care timp de un an s-a redus de la 65 la 59 desetine şi 1 100 de stânjeni de pământ21. Monahia Neonila a stăreţit până în 1925. în 1923 personalul mănăstirii era compus din 144 persoane: 63 monahii, 31 surori rasofoare şi 50 surori de ascultare. Averea mănăstirii după exproprierea din 1922 număra: 1 ha de vie, 3 ha de livadă şi 4 ha de vatră neproductivă, 6 case cu un rând pentru locuinţa stareţei şi cea a duhovnicului şi pentru o şcoală primară pentru copii, 53 de case pentru călugăriţe şi surori22.
Din 1925 mănăstirea a fost cârmuită de monahia Nina Bulgarca. în acest an obştea număra 62 de monahii, 36 de surori rasofoare şi 48 de surori de ascultare. Viaţa acestor maici era ca şi a celorlalte din Basarabia şi din Regatul Vechi: trăiau din munca lor proprie. Având o viaţă idioritmică, numai biserica le aduna pe toate. De aceea nici munca lor nu era prea vizibilă, fiind, de regulă, învăluită în anonimat. O parte din ele, bătrâne şi sărace, abia îşi agoniseau hrana din munca mâinilor. Din cele 60 ha de teren pe care le deţineau, 28 ha de pădure li s-au expropriat, iar restul era lucrat de vreo 20 de maici şi surori, grupate pe lângă stăreţie, îngrijindu-se ca din modestul lor venit să facă şi cheltuieli pentru reparaţia celor două biserici şi pentru întreţinerea mănăstirii şi a şcolii primare în care învăţau copiii orfani şi surorile ce nu ştiau carte. Mănăstirea avea şi un mic atelier de ţesut covoare23.
La 1 ianuarie 1926 la mănăstirea Cuşelăuca este numit preot-duhovnic ieromonahul Vladimir Scaleţchi24.
În 1936 stareţă devine monahia Magdalena Comarovschi, care până atunci a vieţuit la mănăstirea Răciula. în acea perioadă obştea monahală era alcătuită preponderent din călugăriţe bătrâne care îşi lucrau cu greu puţinul pământ ce le aparţinea. Cu toate că dispuneau de un atelier de ţesut, starea materială a mănăstirii era mereu grea. Maicile abia izbuteau să întreţină şcoala pentru copii orfani. Majoritatea din ele trăiau doar din munca proprie, manuală.23
Odată cu ocuparea Basarabiei de către URSS, situaţia mănăstirii s-a agravat şi mai mult. La 15 iulie 1940, Magdalena Comarovschi şi sora de ascultare Anastasia Bunescu s-au refugiat la mănăstirea Răciula de frica bolşevicilor26. După 1940 mănăstirea a fost diriguită de stareţa Olimpiada. în iunie 1944 în mănăstire locuiau 150 de călugăriţe şi surori de ascultare. Stareţă era Iraida Rotari, iar duhovnic – ieromonahul Sabatie Vlasov. Fosta stareţă, Olimpiada Craveţ, împreună cu ieromonahul Piterim Golovatiuc şi economa Nina Cojuhari s-au retras peste Prut27.
Neorânduiala şi frica aduse de război au atins şi acest colţ de viaţă monahală. Pentru a introduce ordine în mănăstire, în primăvara anului 1945, următoarea stareţă, Iraida, a alcătuit un regulament intern obligatoriu pentru fiecare vieţuitoare a mănăstirii Cuşelăuca. Conform acestui regulament, surorile de ascultare puteau fi călugărite numai la vârsta de 40 de ani, având dreptul să deţină o chilie personală şi să instruiască o uceniţâ2S. în septembrie 1945 în mănăstire existau 155 de sălăşluitoare, dintre care 68 erau surori de ascultare29.
Maicile în vârstă îşi amintesc că în 1946 a stăreţit monahia Platonida Gâtlan, pe care peste doi ani, în 1948, a înlocuit-o egumena Aglaia Şerban. în toamna anului 1946 mănăstirea, fiind presată de impozite mari, a fost nevoită să cedeze fondului funciar raional 12 ha de teren30. în vremea egumenei Aglaia, mănăstirea dispunea de 40 ha de moşie şi de o gospodărie mare. Comunitatea se compunea din 200 de monahii şi surori care trăiau din cultivarea pământului şi din lucrul manual. Pe atunci duhovnic al mănăstirii era ieromonahul Silvestru. Stareţa Aglaia se plângea în 1949 noilor autorităţi de la Chişinău că anumiţi colhoznici din sat vor să pună mâna pe pământul mănăstirii, deşi colhozul are şi aşa mult pământ şi nu-1 lucrează31. După egumena Aglaia a urmat, prin anii ’50, egumena Pahomia Dascăl, care a stăreţit până în 1958.
În 1950, conform unor documente de arhivă, la mănăstirea Cuşelăuca rămăseseră numai 5 călugăriţe şi 8 surori de ascultare32. în perioada anilor 1949-1950, la Cuşelăuca au fost primite 3 persoane noi33. Mănăstirea număra 60 de gospodării, o casă a stăreţiei, două biserici şi mai multe animale: 2 boi, un june, 2 cai, 2 porci, 10 oi. Dispunea de 2 pluguri, 2 grape, o maşină de treierat, o semănătoare, 2 căruţe, un cultivator34.
Poseda în total 34 ha de pământ, dintre care 25 ha erau pământ arabil, 0,35 ha – livezi, 0,18 ha – vie, 0,36 ha – grădini de zarzavat, 0,10 ha – teren pentru cosit, 3,5 ha – păşuni, 0,31 ha – teren nefolosit şi 2 ha de teren ocupat de gospodărie. Pe pământul arabil erau cultivate mai multe cereale, dintre care: grâu – 10 ha, culturi de primăvară – 1,5 ha, porumb – 5 ha, floarea-soarelui – 3 ha, boboase – 4 ha, altele – 1,5 ha35.
Din această gospodărie mănăstirea plătea impozite, de exemplu, în anul 1950 a achitat la stat: 1 300 ruble impozit pe venit, urmând să mai plătească în acest sens încă 3 828 ruble, au fost predate 250 kg de carne şi au fost achitate 1 111,99 ruble pentru asigurarea imobilului36.
În aprilie 1952 la mănăstire locuiau 165 de persoane37. În toamna anului 1953 mănăstirea a fost presată din nou să renunţe în folosul statului la 10 ha de teren arabil38.
În 1956 egumena Pahomia conducea o comunitate alcătuită din 162 de persoane, dintre care 101 călugăriţe şi 61 surori de ascultare. Din numărul total al maicilor, 92 aveau vârsta mai mare de 55 de ani39. În toamna anului 1957 numărul sălăşluitoarelor s-a ridicat la 17040.
La 5 iunie 1959 autorităţile sovietice au decis închiderea locaşului. Decretul secret al Consiliului de Miniştri al RSSM cu nr. 255-22c prevedea ca mănăstirea Cuşelăuca să fie închisă în primul trimestru al anului 196041. Ultima stareţă a fost monahia Nina Zabulică, pe care o vom regăsi în această mănăstire şi după redeschidere; în 1998 ea se numea monahia Neonila şi avea 87 de ani.
În 1959, înainte de închidere, obştea mănăstirii era compusă din: o egumenă, 3 schimonahii, 94 monahii, 35 surori rasofoare, 30 surori de ascultare, în total 163 de persoane. Complexul monahal era compus din două biserici şi 66 case de locuit, în care trăiau 155 de persoane, iar în stăreţie 8 persoane42. în acel an, mănăstirea Cuşelăuca, cu binecuvântarea episcopului Nektarie, a fost „vizitată” de protoiereul Mina Palihovici, protopopul raionului Bulboaca, cu scopul de a pregăti închiderea mănăstirii. La întrebarea dacă nu are obiecţii în legătură cu închiderea mănăstirii, stareţa Nina i-a răspuns: „Noi suntem călugăriţe şi trebuie să ne supunem conducerii de stat şi din partea călugăriţelor nu pot fi obiecţii”43. Acest răspuns smerit era motivat atât de situaţia materială grea a mănăstirii, cât şi de faptul că din personalul obştii 60 de persoane erau bătrâne şi bolnave şi aveau nevoie de îngrijire şi de ajutor material44. După această vizită, aproape „un an de zile tihna a domnit în sfânta mănăstire, (…) până ce într-o neagră zi a anului 1960, când executând ordinul, miliţia a înconjurat mănăstirea şi a pus lacăte la uşile bisericilor. Maicile au rămas la mănăstire, la gospodăriile mici ale lor, apoi neavând încotro, s-au dus la lucru în colhoz”45. Complexul monahal a fost transmis în gestiunea Ministerului de Protecţie Socială al RSSM pentru a organiza aici un internat pentru copiii alienaţi46.
Vreo opt ani în cele două case mari, care serviseră drept stăreţie şi adăpost surorilor, s-a aflat un spital pentru suferinzii de tuberculoză. Biserica de vară Adormirea Maicii Domnului a fost transformată în club, iar mai târziu, în depozit pentru cărbune. în biserica de iarnă cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena s-a instalat cantina spitalului. în anii 1968-1970, complexul monastic a fost preluat în totalitate de colhoz şi folosit pentru creşterea păsărilor47. Treptat, ansamblul monastic s-a deteriorat şi în 1988 ajunsese în ruine. Biserica de iarnă era fără cupole, fără acoperiş şi fără podea. în toţi aceşti ani de prigoană, maicile care au locuit în continuare în căsuţele lor din jurul bisericilor se rugau în bisericile din satele vecine, care au mai rămas deschise48.
După un sacrilegiu de 28 de ani, în 1988, una dintre primele a fost redeschisă mănăstirea de călugăriţe Cuşelăuca. O sută de maici bătrâne, cârmuite de prima stareţă de după redeschidere, monahia Cicilia Păduraru, au prins a mătura răul ce se cuibărise în locaşul lor şi, umblând cu condica, au adunat bani pentru reparaţia bisericii de vară. Timp de un an, biserica Adormirea Maicii Domnului a fost reparată şi la 6 septembrie 1989 a fost sfinţită de către mitropolitul Vladimir.
Biserica de vară are un plan dreptunghiular, fără abside laterale. Intrarea începe cu o tindă care duce într-un pronaos îngust, deasupra căruia se înalţă turla clopotniţei. Plafonul bisericii are formă semicilindrică şi e susţinut de doi stâlpi. Interiorul bisericii, partea superioară, a fost pictată în 1989, iar în prezent se află în reparaţie. Iconostasul bisericii a fost confecţionat şi pictat în 1998. Din patrimoniul bisericii de până la 1960 doar patru icoane, de o rară frumuseţe, s-au întors în locaşul sfânt. Dintre ele menţionăm icoana Maicii Domnului cu Pruncul, pictată în 1895 la Muntele Athos special pentru credincioşii din Basarabia şi poate chiar special pentru mănăstirea Cuşelăuca. Icoana este realizată într-un stil realist rusesc. Pe faţa icoanei există două inscripţii în limba rusă. Prima, plasată în dreapta părţii superioare a icoanei, în română sună astfel: „Chipul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Moldova”. A doua, în stânga părţii de jos, arată originea icoanei: „Această Sfântă Icoană a fost pictată şi sfinţită la Athos în mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon”. Pe verso, găsim o inscripţie suplimentară: „Această icoană a fost pictată şi sfinţită la Sfântul Munte Athos în mănăstirea rusească a Sfântului Martir şi Tămăduitor Pantelimon, de unde a fost trimisă ca binecuvântare locuitorilor iubitori de Hristos pentru binedătătorul ajutor, acoperământ şi ocrotire tuturor celor care cu credinţă şi dragoste se adresează la Preabuna Stăpâna Lumii şi cu umilinţă se roagă către Ea, înaintea preacuratului Chip al Ei. Anul 1895”. Respectiva icoană a fost salvată şi ocrotită de profanare şi distrugere în 1959 de către ţăranul Ion Botezatu. în trapeza mănăstirii se află o altă icoană veche – Adormirea Maicii Domnului, care probabil făcea parte din iconostasul vechi, fiind pictată la începutul sec. XX în Rusia.
În 1989 a fost ridicată o casă ce serveşte drept bucătărie şi trapeză, având şi câteva chilii pentru surorile de ascultare.
În 1990 în locul stareţei Cicilia a fost numită monahia Agnesia, ca mireană Parascovia Izbaş, care timp de 20 de ani a cârmuit mănăstirea Cuşelăuca. Maica stareţă Agnesia a venit în această mănăstire în 1948, fiind originară din satul Olişcani, din apropiere. Avea pe atunci 21 de ani şi până la desfiinţarea mănăstirii a fost secretară. Prin sârguinţa ei s-a reparat capital biserica de iarnă cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, care în anul 1992 a fost sfinţită de ÎPS Mitropolit Vladimir. Această biserică are formă dreptunghiulară şi o mică turlă deasupra naosului.
În 1996 a fost zidită şi sfinţită stăreţia mănăstirii, eveniment la care şi de data aceasta a participat înaltul Ierarh Vladimir. S-a mai construit în mănăstire un garaj pentru tehnică, iar pentru creşterea animalelor – mai multe grajduri. Pentru întreţinerea obştii, mănăstirea a primit 5 ha de pământ arabil, care s-au adăugat la cele 10 ha oferite anterior maicilor pentru lucrul lor în colhoz. Pământul mănăstirii este dat în arendă împreună cu tractorul acestui locaş. în 2002 la mănăstire a fost ridicat un depozit de piatră, iar în 2007 a fost săpată o fântână. în prezent, biserica de vară Adormirea Maicii Domnului se află în reparaţie.
Toate aceste lucrări ar fi fost imposibile fără ajutorul credincioşilor şi al unor ctitori importanţi, dintre care amintim pe Leonid Străinu, din Şolcani, raionul Soroca, care a acordat cel mai mare sprijin la lucrările de renovare. Un alt ctitor este Petru Silvestru, preşedintele gospodăriei agricole „Zorile”, care a ajutat mult mănăstirea cu materiale de construcţie şi bani. Au venit să ajute mănăstirea şi credincioşi din Lunga, Floreşti etc. în 1993 mănăstirea a fost vizitată de Preşedintele Republicii Moldova Mircea Snegur, care i-a donat un covor scump cu chipul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
La 17 februarie 2010, stareţa mănăstirii Cuşelăuca Agnesia a trecut la cele veşnice. Timp de 10 luni mănăstirea a fost condusă temporar de Vera Spinei (în lume Silvia), care în decembrie 2010 a fost numită oficial stareţa acestei mănăstiri49.
Din 1995 şi până în 1998 numărul maicilor a fost constant – 60 de slujitoare, dintre care (în 1998): 35 erau monahii, majoritatea bătrâne, 10 surori rasofoare şi 15 surori de ascultare. Din 1998 obştea a cunoscut o diminuare continuă; în 2000 ea număra 30 de persoane, în 2005 – 26, iar în prezent este compusă din 21 de maici şi surori de ascultare50.
Viaţa spirituală a maicilor este supravegheată de duhovnicii mănăstirii. În 1998 aici slujea egumenul Feodosie Condrea, care a fost călugărit tot aici şi un timp s-a aflat la mănăstirea Saharna. În prezent, ritualul liturgic de la Cuşelăuca este oficiat de prărintele Petru Spinei și duhovnicul mănăstirii părintele Efimie Moroșanu.
Părintele Efimie Moroșanu are grijă ca ocupaţia de bază a maicilor să fie rugăciunea. De aceea în mănăstire se respectă cu stricteţe programul liturgic stabilit. Sfânta Liturghie se oficiază în zilele de sâmbătă, duminică şi de sărbători. Zilnic se slujeşte Miezonoptica, Ceasurile, Acatistul zilei şi Obedniţa, Vecernia şi Utrenia. În noaptea zilei de vineri se oficiază Sfântul Maslu. Întreg programul liturgic se face în limba română. La aceste slujbe religioase se mai folosesc cărţile vechi, editate în sec. XIX şi păstrate cu grijă de maici atât în perioada sovietică, cât şi în prezent.
Cuvioasa Agafia s-a născut în anul 1819 în satul Păsăţel (Ucraina) în familia lui Ioan şi Eudochia Maranciuc. Familia pentru ea a fost prima biserică şi şcoală. Părinţii ei mergeau des la locurile sfinte, având o evlavie aparte pentru Lavra Pecerska de la Kiev. Micuţa Agafia dorind şi ea de a se închina sfinţilor cinstiţi la Lavra Pecerska îi ruga cu lacrimi în ochi să o ia cu ei, dar părinţii cunoscând greutăţile drumurilor o lăsau în grija apropiaţilor. Ei nici nu bănuiau cât de mare era dorinţa micuţei de a se închina sfintelor moaşte. Odată, pe când avea doar şase ani, îndemnată fiind de harul sfântului Duh, fiind lăsată sub supravegherea rudelor, fetiţa a hotărat că poate ajunge şi singură la Kiev. În drum spre Pecerska Lavra cade într-o fântână pustie şi adâncă, rănindu-şi grav ambele picioare. Părinţii au revenit de la Kiev, neştiind nimic de plecarea ei spre Lavra Pecerska, cu tristeţe au trăit pierderea fiicei şi au plans-o ca trecută în lumea celor drepţi. Se spune că micuţa Agafia a stat în această fântână trei ani, doar ajutată de Dumnezeu şi de îngeri, care, potrivit unor mărturii, au hrănit-o cu mană cerească. Agafia a mărturisit că în fiecare zi doi porumbei îi aduceau de mâncare şi o încălzeau. Aproape de fântână, unde de mult timp se afla Agafia, păştea turmele sale un baci pe nume Dumitru, care se deosebea de alţii prin bunătatea sufletească. Odată el a auzit o melodie îngerească, care venea din fântână. Astfel a fost descoperită Agafia. Baciul a scos-o din fântână şi a dat de veste părinţilor. Agafia a ajuns în casa părintească înconjurată de grijă şi dragoste. Dar micuţa, dintr-o fire veselă şi vorbăreaţă, în urma şederii sale în acea fântână s-a transformat în una taciturnă, tot timpul îl petrecea în rugăciune. Pentru ea acest timp îndelungat a fost binecuvântare şi cunoaştere a lui Dumnezeu. Peste ea au dat multe boli şi suferinţe, dar Dumnezeu i-a oferit harul facerii de minuni. La patul ei de boală se adunau mulţi nenorociţi şi sărmani, iar Agafia, cu sfatul şi rugăciunile sale curate, le uşura tuturor suferinţele. În casa părintească la ea au venit doi călugări athoniţi, care i-au dăruit Sfânta Evanghelie ca semn de binecuvântare de la Muntele Sfânt. Acest mare dar din partea părinţilor veniţi de la Sfântul Munte a fost binecuvântat, deoarece viaţa ei a fost o Evanghelie trăită. Pentru ea Evanghelia a fost viaţă şi viaţa ei a fost o evanghelie întruchipată. Casa părintească, unde locuia Agafia era pentru mulţi un loc de mângâiere şi întărire a credinţei. Cuvioasa Agafia prin rugăciunile sale către Domnul milostiv îi vindeca pe cei bolnavi, le dădea grai celor ce nu-l aveau, întorcea vederea orbilor şi auzul surzilor. Însă nu mult timp casa părintească a fost adăpost pentru cei ce căutau liniştea sufletească. Într-o bună zi, Agafia a avut un vis: Maica Domnului i-a poruncit să-şi ducă viaţa la cea mai săracă mănăstire din Basarabia – Cuşelăuca. La vârsta de numai 12 ani, cuvioasa Agafia vine la Mănăstirea Cuşelăuca, fiind primită de către stareţa Irina. Această vârstă corespundea cu vârsta pe care o avea Maica Domnului când a fost adusă la templu de către sfinţii părinţi Ioachim şi Ana. Mănăstirea Cuşelăuca a devenit pentru ea o adoua casă, în care se putea ruga şi mântui. Aici, în acestă obşte monahală, Agafia a continuat să ajute oamenii, îndrumandu-i şi rugându-se pentru ei. Pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu în viaţă, mulţi pelerini păşeau spre această obşte monahală, rugându-se şi întâlnindu-se cu chipul plin de smerenie şi blândeţe a fericitei Agafia. În această perioadă mănăstirea cunoştea o perioadă de urcuş duhovnicesc şi edilitar. Tot mai multe tinere doreau să-şi închine viaţa slujirii monahale.
Fericita Agafia, a vieţuit la Mănăstirea Cuşelăuca 42 de ani, timp în care nu s-a ridicat niciodată din pat din cauza bolii. Viaţa ei plină de suferinţă a fost un exemplu de mărturisire şi trăire a Evangheliei lui Hristos. Suferinţa ei o a fost o adevărată pedagogie pentru întreaga obşte monahală, pentru pelerinii veniţi la Mănăstirea Cuşelăuca, cât şi pentru creştinii de astăzi trăitori în acest secol al post-modernismului. Suferinţa ei a fost model de răbdare şi întărire pentru toţi creştinii aflaţi în suferinţă şi pe paturile de boală. La 9 iunie 1873 Agafia s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului. Se spune că după ce a primit Sfânta Împărtăşanie, faţa Agafiei lumina cu o lumină neobişnuită. Lumina care a cuprins-o pe Fericita Agafia, este slava suferinţei şi răbdării sale, este lumina dreptei credinţe, este lumina slavei lui Dumnezeu, este lumina celor ce au mărturisit taina dreptei credinţe. În ultimele luni ale vieţii sale, Cuvioasa Agafia discuta mult cu egumena şi cu surorile mănăstirii, îndemnându-i pe toţi să-şi ducă crucea vieţii cu linişte şi pocăinţă. Cuvioasa Agafia, înainte de trecerea sa din viaţă, a promis că nu va părăsi mănăstirea şi va da ajutor celor care se roagă ei.
Prin viaţa ei plină de suferinţă şi mărturisire fericită Agafia, a prevăzut înflorirea şi apoi decăderea vieţii mănăstirii, ceea ce s-a şi întâmplat în anii prigoanei comuniste, când miliţia sovietică a închis bisericile, a naţionalizat pământurile mănăstireşti, iar pe măicuţe le-au pus să lucreze în colhoz. Pe unii creştini îi certa rău, apoi îi liniştea şi le promitea rugăciunile ei. Aceasta se confirmă prin multele minuni care se întâmplă la mormântul ei, dar şi la racla cu moaştele cuvioasei, ce se află spre închinare la mănăstirea Cuşelăuca. Ar fi bine ca toţi creştinii să cunoască minunile pe care le-a făcut şi le face Cuvioasa Agafia.
Viaţa, suferinţa şi minunile fericitei Agafia, sunt desprinse din mărturiile celor ce le-au văzut, şi au simţit ajutorul ei, în rugăciunile adresate către ea. De minunile şi puterea credinţei ei, ne putem împărtăşi toţi creştinii ce ne îndreptăm spre mănăstirea Cuşelăuca. Să o cinstim pe această sfântă preaslăvită pe pământul neamului nostru, dăruită nouă spre întărirea credinţei noastre, spre exemplul mărturisirii credinţei noastre şi spre mântuirea neamului nostru, căci un neam e slăvit prin numărul de sfinţi pe care i-a născut.
Sfântă Fericită Agafia, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Probabil mulți dintre turiștii din România nu au auzit de Cetatea Soroca, situată în orașul cu același nume. Recent a fost desemnată cea mai importantă destinație turistică din Republica Moldova.
Fortăreața este pentru prima dată atestată la 12 iulie 1499, la Curtea Domnească de la Hârlău, considerată unicul monument medieval din Moldova care s-a păstrat așa cum l-au conceput meșterii.
Cetatea Soroca este din secolul al XV-lea, clădită din lemn de marele domnitor Ștefan cel Mare, în fața vadului peste Nistru, și reconstruită în piatră de Petru Rareș, la mijlocul secolului al XVI-lea.
Timp de mai mulți ani, Cetatea Soroca a fost închisă pentru restaurare. Din 16 mai 2015, fortăreața a fost deschisă publicului larg cu o nouă înfățișare impresionantă. Eu am vizitat-o în anul 2010, iar fotografiile din acest articol sunt din acea perioadă.
Unde este localizată?
Bijuteria medievală de pe malul Nistrului se află în mijlocul orașului Soroca, la circa 160 km spre nord de Chișinău. Cetatea Soroca este situată pe strada Petru Rareș 1.
În curtea Cetății
Când intri în cetate urci pe câteva scări. După ce treci de poarta-gigant din lemn, de la intrare, ajungi în mijlocul cetății unde se află o fântână, obligatorie în orice tip de fortăreaţă medievală. Vei simți contactul cu istoria locului chiar de la primul pas făcut în interiorul cetății. În cetate poți vizita tot felul de încăperi destinate diferitor îndeletniciri din Evul Mediu. Urci tot mai sus și vei vedea găurile destinate tunurilor. Acum, prin ele vezi frumusețea orașului.
Cetatea are o formă perfect circulară, cu diametrul de 37,5 metri. Zidurile au înălţimea de 15-20 de metri şi grosimea de 3,5 metri. Circumferinţa zidurilor este întreruptă de cinci turnuri de apărare, aflate la distanţe egale între ele. Turnul de la intrare are formă rectangulară, iar celelalte patru sunt rotunde.
Dacă urci pe ziduri vei putea admira panorama orașului Soroca, cursul domol al Nistrului, dar și dealul țiganilor, celebrul cartier al rromilor. În exteriorul cetății poți admira râul Nistrul și grădina publică învecinată, ce poartă numele lui Petru Rareş.
Povestitorul Cetății Soroca
Nicolae Bulat este povestitorul cetății Soroca care readuce istoria mai aproape de noi. Îi asculți legendele și poveștile locului cu sufletul la gură. Domnul Bulat are răbdare cu fiecare turist și are deja răspunsurile gata pregătite pentru fiecare întrebare adresată. Îți povestește întreaga istorie a cetății cu date exacte și întâmplări în cele mai mici detalii. Fără Nicolae Bulat, excursiile la Cetatea Soroca şi-ar pierde din farmec. Talentul lui de a povesti te cucereşte din prima clipă.
Nicolae Bulat este și directorul Muzeulul de Istorie și Etnografie din Soroca. În cadrul Galei Turismului din R. Moldova organizată în acest an, Nicolae Bulat a fost desemnat ca cel mai bun ghid de turism din Republica Moldova.
Bancnota de 20 lei
Surpriză! Imaginea Cetății Soroca este aplicată pe partea din spate a buletinului de identitate al cetățenilor R. Moldova, precum și pe bancnotele de 20 de lei. Pe spatele bancnotei, în interiorul unei rame vei vedea imaginea grafică a Cetăţii Soroca cu inscripţia sub ea „Cetatea Soroca”.
Program de vizitare
Cetatea Soroca este deschisă de miercuri până duminică, de la ora 09:00 până la 18:00, cu pauza de masă de la 13:00 la 14:00.
Persoană de contact: Nicolae Bulat +373 69323734
sursa:https://vacanteleluimircea.wordpress.com/2016/03/28/cetatea-soroca-perla-moldovei/
Nu am urcat decat in curtea interioara ...l-am rugat insa pe Nicusor sa-mi faca fotografii sa vad si eu si el , cu bucurie m-a ajutat!
Si am revenit...tot șontâc- șontâc la hotel... dar mai trista decat eram cand am plecat dimineata...
Incepuse deja sa se umfle piciorul si aveam sa vad chipul real al oamenilor...unii ma vor ajuta fara sa le cer si altii, chiar daca le voi cere , nu vor "auzi", pentru ca auzul presupune si o inima , pentru ca asa sunt toate, legate de inima!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu