Zi de toamna si ganduri despre prietenie

Am scris de multe ori despre prietenie, si cred ca voi mai scrie, cu nostalgie, cu durere, cu regret, dar si cu speranta...

Ma apropii de moarte. Stiu asta. Fiecare zi e mai aproape de ea, fiecare clipa ma duce si mai aproape de final.
 Sigur, cand scriu aceasta nu simt bucuria pe care o simt sfintii, pentru ca  stiu cat de nepregatita sunt pentru intalnirea cu Dumnezeu si stiu ca sunt inca legata de lume.Desi tot mai putini sunt cei care ma stiu, care imi calca pragul...

Am cultivat totdeauna prietenia. Din copilariei. Am prieteni din adolescenta, din anii de facultate , dinainte de casatorie, de cand erau copiii mici ... si totusi acei prieteni de suflet sunt tot mai putin. Ceea ce am trait cu Grig , ceea ce am impartit cu Tedi, prietenul meu cel mai bun , ceea ce am vorbit cu Ina , ceea ce am povestit cu Mariana , raman lucruri care nu pot fi retraite cu nimeni...

Tresar de multe ori cand la birou,in dreptul usii mele vesnic deschise  apare o umbra, pentru ca asa aparea,intai umbra lui Grig  si apoi el, linistit, senin, frumos, elegant...

-Hai sa mergem sa mancam undeva!

si plecam cu el in miezul zilei sa povestim ceva mancand ciorba de pui cu taietei de casa...

Sau uneori ma suna Ina si zicea:

-Esti la birou? Vin pana la tine! Am facut cafea si vin s-o bem impreuna!

Si aparea cu termosul in sacose si cu cescutele ei de cafea , desi secretara mea o adora si se bucura sa o servesca...Intr-o zi ne-am mutat in parc pe banca, era toamna ca acum si am stat acolo bucuroase de frumusetea parcului si de intalnirea noastra...

In pragul aceluiasi birou se oprea uneori Tudor si momentul acela era sarbatoare pentru toata lumea! De la cel mai mic pana la cel mai mare, lumea se bucura si se considera onorata de intalnirea cu Tudor. Tudor cel foarte sonor, foarte sigur pe el, foatre fericit de fiecare minut impreuna ca si cand stia ca se vor termina inainte de batranete...
Prietenii mei au fost oameni care m-au iubit cand am gresit  si m-au indreptat cu iubire cand au simtit ca pot primi vorbele lor!Niciodata, niciunul dintre cei dragi nu m-a lasat in greseala doar ca sa-mi faca pe un plac de moment.Paradoxal fara sa fie oameni care sa citeasca Evanghelia au implinit-o prin faptele lor de iubire.
Ma vad acum tot mai mult singura.

Desigur, exista in viata mea multe persoane dragi, femei , barbati , copii din biserica, multime de preoti, chiar doi duhovnici care ma povatuiesc , dar ma simt singura , pentru ca prea putini mai sunt cei care sunt dispusi sa-si lase viata lor de familie deoparte si sa imparta cu mine seara acesta.

Ana e undeva in Germania! Doar ea ar mai putea sa spuna:

-Esti libera? Pot sa trec pe la tine?
Prieteni iti sunt cei cu  care poti vorbi ca si cu tine insuti.

Si vina nu e numai la altii, vina imi aprtine pentru ca eu simt ca am amortit si mi-e tot mai greu sa leg prietenii. Poate si pentru ca lumea mea "pagana "de pana acum , cei care ma acceptau asa cum eram si nu incercau sa ma schimbe, e tot mai mica!
 Am insa langa mine oameni, care imediat cum as incerca sa ma plang de ceva, sunt imediat cu joarda in mana lovindu-ma peste degete:

-Nu e crestineste! Nu e bine! Esti rau. Esti pacatos. Esti inselat.

Aseara eram in biserica si cineva vroia o sacose ...am cautat repede in geanta si am scos una.

-Haideti,ca pana la urma nu sunt asa rea-m-am alintat razand , tocmai stiind ca doamna aceia are un dinte impotriva mea , din pricini care imi scapa.

-Ceea ce nu inseamna  ca nu esti totusi rea! a completat doamna, sec- duhovniceste, luand sacosa .

Stiu ca avea dreptate, dar cred ca ar fi trebuit sa ma odihneasca imbratisandu-ma si multumindu-mi pentru scarba de sacose , mai de folos ii era si ei sa ma imbratiseze si pentru ea, pentru ca e o persoana singura , dar si pentru mine, in saptamana in care tocmai mi-am inmormantat o prietena, ar fi fost un lucru frumos. As fi putut acum, seara, sa fi purtat caldura imbratisarii ei si  m-as fi invesmantat cu ea... in fotoliu meu, la caldura casei mele ...

Din nefericire insa...port in inima mea inca fiorul de gheata al vorbelor ei si niciun ceai nu ma poate incalzi...Dar rasfoiesc cuvinte pe care le-am citit mai ieri...sfinti prieteni, pentru ca asta sunt sfintii, prieteni dragi povatuitori si rugatori pentru noi ...si-mi amintesc acestea...

''Voi să nu jigniţi pe nimeni. Când sunteţi jigniţi, smeriţi-vă şi răbdaţi în linişte. Gândiţi-vă că cel ce vă jigneşte are dreptate, fiindcă în multe privinţe suntem păcătoşi înaintea lui Dumnezeu, am făcut multe lucruri rele, pentru care am şi meritat pedeapsă.

Chiar dacă jignirea nu este pe potriva păcatelor pe care le-am săvârşit, plecaţi-vă capul şi ziceţi: „Dumnezeule! Păcătos sunt şi vrednic de toate jignirile”. Şi se va linişti inima voastră, şi se va linişti şi cel ce vă jigneşte.

Sursa: Fragment din cartea Sf. Luca al Crimeii – La porțile Postului Mare. Predici la Triod, Editura Biserica Ortodoxă, București, 2004, pag. 27

Citesc acestea si ma gandesc ca poate e prea tarziu sa mai cer vietii prietenie noua, trebuie cu grija sa privesc doar spre Hristos , amintindu-mi , ca„Mântuitorul a ales crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse. El S-a sfârşit îmbrăţişându-ne.”(Sfântul Atanasie cel Mare) si imbratisarea Lui sa o simt in locul celor desarte , dar ...dar , sa nu uit , ca datoare sunt totusi sa o dau mai departe semenilor mei , asa cum sunt...buni sau aspri, cu voie sau fara voie,cu totii, prieteni de-ai mei!