Cinci ore imi trebuiesc ca sa ajung la Filip. Minim.Plus noaptea inainte de plecare in care nu dorm. Plus noaptea dupa venire in care iarasi nu dorm.
De ce iubim si atunci cand vrem ca iubirea sa fie doar o stare colectiva, adica sa iubim pe toti si sa nu tremuram pentru nimeni?
De ce lasam garda jos si totusi iubim, desi stim ca toate iubirile dor?
Iubim pentru ca ne place atat de mult sa ne imbratisam incat ... ne iubim si ne tinem in brate rasturnati sa vedem , sa intelegem... 
...ne privim in ochi si ne iubim cu ochii...increzatori unii in altii, crezand gresit ca nu ne vom rani niciodata...
si ne privim fascinati pentru ca nimic nu e ca si chipul pe care il vezi!Atata frumusete in celalalt si atata bucurie ca esti privit si nu esti singur.
Si povestim...
Si strabatem deja lumea imbratisati...
si stiu ca vei creste si intr-o zi bratele mele nu vor mai fi destul de puternice sa te tina si ca nici tu nu vei mai vrea sa ramai ca acum lipit de mine si cercetand universul de la inaltimea inimii mele.
Dar acum esti al meu si eu , atat cat pot, atat cat se poate, strabat cu tine o lume care incepe
cu toamna...Si spunem povesti, brodam aventuri, invatam sa fim doi: o bunica si un nepot... desi doare , atat de tare doare cand
drumul meu de inca cinci ore ma duce intr-o casa in care nu se aude decat ticaitul ceasului intr-un intuneric invins de candela aprinsa la Maica Domnului si la Sfantul Gheorghe...
