Duminica cu Filip

Iubesc verile.Chiar daca e foarte cald, chiar daca nu ploua , chiar daca te seaca la inima uneori caldura, zaduful zilei, iubesc verile! Si ele ma iubesc pe mine!Si-mi daruiesc bucurii pe care nu le spun mereu in cuvinte, le spun tainic in inima mea.

Ati simtit tacerea mea?

I-am vorbit insa inimii mele.Am vorbit campiilor pe care le-am traversat  cand colo, cand colo, i-am vorbit slavindu-L,  lui Dumnezeu, Cel  care m-a dus in fiecare zi de mana ca pe , ceea ce sunt, copilul lui,inca cel mic!

Cu El am strabatul campul acesta... spre minunea pe care Dumnezeu a adus-o in viata noastra...

Samburele de om venit sa rodeasca ceva important pentru noi, multimi de sentimente de iubire si impacare... Filip-Teodor! Primul meu nepot, baiatul fiului meu!Parca ieri il leganam pe Andrei si ii spuneam cat de mult il iubesc si uite-ma acum, navalita de toate amintirile tineretii mele tinandu-i in brate copilul! 

Da, il tin in brate si il voi tine cat o sa vrea , pentru ca intr-o zi o sa vrea sa mearga singur si el sa fie sprijinul meu!Da, il tin in brate fara teama ca se va invata asa! Sa se invete! I-se cuvin bratele mele! A lui e inima mea!

 Il tin de mana si el primeste mana mea pentru ca prin venele lui curge sangele meu , al mamei mele care atat de mult l-a dorit si-l priveste din ceruri, al tatalui meu , al bunicilor si strabunicilor nostrii si-i simt inima batand ritmic, frumos, sanatos...Azi il tin eu de mana  si el ma va tine maine !

 El este rugaciunea mea de dimineata!

 El este vecernia mea!

El este puiul nostru de elefant

El este cerul nostru cu stele...

El este micul nostru print!

Sambata deja a implinit o luna!Si l-am imbracat de petrecere!Cu ochi senini si tot mai clari, privea spre noi linistit,stiind ca este in deplina siguranta cu noi.

 Si e pe chipul lui atat incredere in noi ,asa de mult  imi inmoaie inima, incat l-as imbratisa mereu si as plange de fericire, ca il avem, ca Dumnezeu s-a milostivit spre noi .
-Puiul meu! Puiul meu!Puiul bunicii!

 Dimineata devreme l-am luat din bratele mamei lui, o copila frumoasa si blanda si l-am adus in camera mea. A dormit langa mine ore intregi... din cand in cand se intorcea pe o parte, isi cauta o pozitie mai buna si adormea profund, tot mai aproape de inima mea, tot mai lipit de pieptul bunicii...Si i-am promis incet, sa nu auda parintii lui, ca intr-o zi ii voi da zahar candel cum imi dadea si mie bunica si el mi-a promis ca va invata toate rugaciunile mele,  asa cum si eu le-am invatat pe ale bunicii... Si i-am promis ca ii voi scrie povesti ...S-a trezit apoi si linistit a privit dimineata de duminica. Prin geamul intredeschis se auzeau clopotele bisericii "Pe vii ii chem, pe morti ii plang, fulgerele frang." Ne chemau, dar el inca nu-i botezat si nu puteam merge impreuna. Stiam ca e utrenia. Am deschis micul ceaslov si am citit langa el. Si Filip  linistit, mai mult de o ora, a privit camera in care eu ma rugam, fara un scancet...Copil al rugaciunii...

Si cand am terminat de citit utrenia,i-am facut fotografii sa ne ramana momentul noastru de utrenie de duminica, nu numai in mintile noastre !Abia apoi  l-am dus mamei lui sa-l hraneasca si am plecat grabita spre biserica din cartierul lor.Acolo a fost duminica liturghia mea! Si fericita voi fi ori de cate ori o sa-l stiu atat de aproape de mine , poate asteptandu-ma, uneori jucandu-se , alteori dormind ca acum!

Dar cat de fericita voi fi, cand el  o sa stea langa mine, intre cei botezati ...

Vindecarea de boala fariseului

Dragostea nu intră în cadrul șabloanelor rațiunii. Dragostea este mai presus de rațiune. Așa este și dragostea lui Dumnezeu. Ea depășește rațiunea oamenilor. Din această pricină nu putem judeca cu criterii raționale pe oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu. Pentru aceasta Sfinții lui Dumnezeu s-au mișcat după propria lor rațiune. Au avut o altă rațiune, nu rațiunea omenească. Și aceasta pentru că rațiunea lor a fost rațiunea dragostei.

Biserica nu ne învață să devenim oameni buni. Nu. Aceasta este ceva firesc, trebuie să se facă. Dacă nu devenim oameni buni, atunci ce am făcut? Acestea sunt lucrurile grădiniței. Biserica ne învață să-L iubim pe Hristos, adică să iubim însăși persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

În Biserică se dezvoltă o relație, o relație personală a omului cu Hristos, nu cu învățătura lui Hristos, nu cu Evanghelia. Evanghelia este ceea ce ne ajută să ajungem la dragostea lui Hristos. Când vom ajunge la dragostea lui Hristos, nu va mai trebui Evanghelia. Nimic nu ne va mai trebui. Aceasta le oprește pe toate. Rămâne numai legătura omului cu Dumnezeu. Aceasta este diferența Bisericii de religie. Religia te învață să-ți faci îndatoririle tale, așa cum erau închinătorii la idoli.

Un exemplu: Am mers la locurile de închinare, ne-am închinat, am pus niște bani în cutie, am lăsat lumânări, untdelemn, pomelnice cu nume, prescuri, totul. Acestea constituie îndatoriri religioase. Cu toate acestea inima noastră nu s-a schimbat deloc. S-a sfârșit vremea îndatoririlor noastre, însă am rămas la fel cum am fost mai înainte. Gata să-i atacăm pe ceilalți, gata să protestăm, gata să ne oțărâm ca și mai înainte. Nu se schimbă inima noastră. Nu dobândim legătura cu Hristos. Și aceasta pentru că ne rezumăm numai la îndatoriri, la îndatoririle religioase.

Și să știți că acești oameni, oamenii pietiști, sunt cei mai periculoși în Biserică. Dumnezeu să ne păzească de ei! Odată, când am săvârșit o Liturghie în Sfântul Munte, și spuneam: „Doamne, mântuiește pe cei binecredincioși”, un aghiorit spunea în glumă: „Doamne, mântuiește-ne de cei binecredincioși”. Adică, Dumnezeu să te păzească de oamenii pietiști, pentru că omul pietist înseamnă o personalitate deformată, care niciodată nu va avea o legătură personală cu Dumnezeu. Ci își face numai îndatoririle sale față de Dumnezeu, însă nici o legătură serioasă nu are cu El, iar Dumnezeu nu spune nimic acestui om. Și vă mărturisesc din experiența mea că nu am văzut vrăjmașii mai răi a Bisericii ca oamenii pietiști.

Atunci când oamenii pietiști din Biserică, preoții, teologii sau oamenii care o fac pe religioșii au încercat să-i facă pe copiii lor monahi sau preoți, acești oameni au devenit mai răi și decât demonii. S-au ridicat împotriva tuturor. Au devenit cei mai răi vrăjmași ai oamenilor.

Îmi aduc aminte de unii părinți care-și aduceau copiii la omiliile mele, iar când copilul lor la un moment dat făcea un pas mai mult, aceștia deveneau cei mai răi oameni și spuneau cele mai urâte cuvinte despre mine. Iar eu le spuneam: Dar tu ți-ai adus copilul la omilie, nu eu.

Odată am spus unui tată a cărui fiică avea râvnă pentru Biserică:

– Ascultă! N-o mai aduce la omilie pentru că mâine-poimâine fiica ta va deveni monahie, și atunci eu voi fi de vină.

– Nu, Părinte! Vai, dar noi vă adorăm.

Și au trecut șapte ani de când fiica lor a devenit monahie și încă nu mai vorbesc cu mine. Și oameni care nu au pierdut nici o omilie, ci erau totdeauna primii. Omilii, privegheri, cărți, toate. Și mai aduceau și pe copii lor, iar când a venit ceasul ca copilul lor, având dreptul să aleagă, a hotărât să urmeze propriul său drum, atunci acești oameni s-au postat exact în tabăra adversă și s-a dovedit că Hristos nu le-a vorbit niciodată în inimă. Ci au fost numai niște oameni pietiști. De aceea, oamenii pietiști este categoria cea mai dificilă din cadrul Bisericii. Și vreți să mai știți ceva? Acești oameni niciodată nu se vor vindeca, pentru că ei cred că sunt aproape de Dumnezeu.

În timp ce păcătoșii, cei pierduți – cum mai sunt numiți, știu că sunt păcătoși. De aceea Hristos a spus că vameșii și desfrânatele vor merge în Împărăția lui Dumnezeu. Iar despre farisei a spus: „Voi, care sunteți pietiști nu veți merge niciodată în Împărăția lui Dumnezeu”. Și aceasta pentru că niciodată cuvântul lui Dumnezeu nu le-a schimbat inima, ci s-au limitat numai la ținerea unor rânduieli exterioare.

Așadar, să luăm aminte la noi înșine și să înțelegem că Biserica este un spital care ne tămăduiește, care ne face să-L iubim pe Hristos – iar dragostea lui Hristos este o flacără care se aprinde în inima noastră – și să ne cercetăm dacă suntem în dragostea lui Dumnezeu. Dacă vedem înlăuntrul nostru toate aceste răutăți, indiferențe și viclenii, atunci trebuie să ne neliniștim. Pentru că nu este cu putință ca Hristos să fie în inima noastră și să fim plini de oțet. Cum este cu putință să te rogi și să fii plin de fiere față de semenul tău? Cum este cu putință să citești Evanghelia și să nu-l primești pe fratele tău? Cum este cu putință să spui că ai atâția ani de slujire în Biserică, că ai atâția ani de când ești monah, cleric sau orice altceva, iar pe alfa în viața duhovnicească, care este dragostea, care este să-l rabzi pe fratele tău, să faci puțină răbdare, să nu o cunoști? Înseamnă că nu ai făcut nimic. Cu desăvârșire nimic.

Hristos a spus despre acele fecioare că nu le cunoaște. Le-a aruncat afară din cămara de nuntă, pentru că, cu toate că aveau toate celelalte virtuți, nu aveau dragoste. Ca și cum le-ar fi spus: Deși aveți virtuți exterioare, deși ați rămas fecioare, deși ați făcut nenumărate fapte, nu ați izbutit însă esența, care are mai mare însemnătate decât toate. Dacă nu ai izbutit aceasta, la ce îți folosesc celelalte? La ce-mi folosește dacă astăzi mănânc mâncare cu untdelemn sau nu? Se poate să nu mănânc mâncare cu untdelemn, însă să-l mănânc pe fratele de dimineață până noaptea.

În Sfântul Munte spuneau: „Nu mă întreba dacă mănânc pește. Pe pescar să nu-l mănânci, peștele poți să-l mănânci. O picătură de untdelemn poți să mănânci, numai pe producătorul de untdelemn să nu-l mănânci”. A mânca pe aproapele cu limba este mult mai rău decât a mânca o lingură de untdelemn. Și totuși numai la asta rămânem. A băgat cineva lingura în altă mâncare care are untdelemn și ne putem certa chiar pentru aceasta: de ce a băgat lingura mai înainte în altă mâncare? Vă dați seama cât de ridicole sunt aceste lucruri, pentru care își bat joc de noi demonii și oamenii care sunt în afara Bisericii? Când se apropie aceștia de noi, în loc să-i vadă pe oamenii Bisericii schimbați în Iisus Hristos, în loc să fie niște oameni plăcuți, maturi, echilibrați, integri, oameni plini de armonie înlăuntrul lor, din nefericire ne văd cu toate aceste patimi și acreli și spun:

– Ei, decât să devin și eu astfel, mai bine să rămân așa cum sunt.

Tu care mergi la Biserică, cu ce te-a folosit Biserica? Așa cum spuneam ieri, ai fost pe la mănăstiri, i-ai văzut pe Părinți, ai văzut Sfintele Moaște, ai văzut Sfântul Munte, pe Maica Domnului de la Tinos. La toate acestea am mers și ne-am întors, dar care este folosul de la toate aceste lucruri? Ți s-a schimbat inima? Am devenit niște oameni smeriți? Am devenit oameni mai plăcuți? Am devenit oameni mai blânzi în familia noastră, în mănăstire? Sau acolo unde lucrăm? Aceasta are însemnătate. Dacă nu vom izbuti aceste lucruri, cel puțin să devenim mai smeriți. Iar aceasta prin pocăință. Să devenim smeriți. Și dacă nici aceasta nu o izbutim, atunci suntem vrednici de multe lacrimi. Suntem de plâns. Deoarece, din păcate, timpul trece și se pierde, iar noi numărăm anii.

Pe Părintele Paisie l-a întrebat cineva:

– Gheronda, câți ani aveți în Sfântul Munte?

– Eu am venit în Sfântul Munte în anul în care vecinul meu și-a cumpărat un catâr. Vecinul meu, bătrânul Zitos avea un catâr și știți că în Sfântul Munte fiecare chilie are și un catâr cu care își cară lucrurile. Animalul acesta trăiește mulți ani, nu poți cumpăra în fiecare zi catâri, pentru că sunt scumpi. Așadar în anul în care am venit eu în Sfântul Munte, și-a cumpărat și vecinul un catâr. Avem același număr de ani în Sfântul Munte. Și amândoi am rămas aceiași, acela, sărmanul, a rămas tot catâr, iar eu tot mirean, nu m-am schimbat.

De multe ori noi, călugării și preoții, spunem aceste lucruri. Unul spune: „Eu am patruzeci de ani în mănăstire”. Dar anii sunt spre paguba ta, căci Dumnezeu îți va spune: „Patruzeci de ani și încă nu ai izbutit să faci ceva? Ai patruzeci de ani și încă te mai mânii, mai judeci, te mai contrazici, te mai împotrivești, încă nu te supui? Ai patruzeci de ani și nu ai învățat primul lucru al vieții monahale? Nu ai învățat prima literă a vieții creștine? Ce să fac cu anii tăi? Ce să-ți fac dacă ai cincizeci de ani cu spovedanie regulată și nu poți răspunde aproapelui cu un cuvânt bun. Ce să fac cu toate aceste lucruri?”.

De Mitropolitul Athanasie de Limasol

sursa marturieathonita.ro

Cine esti tu?

Omule, cine eşti tu că te porţi cu trufie faţă de aproapelui tău: să-l umileşti, să-l vorbeşti de rău, să-l nedreptăţeşti, să-l judeci, să-l minţi, să-l ameninţi, să-i pricinuieşti necazuri, să te răzbuni pe el, să râzi de el, să-l batjocoreşti când pofteşti, să-l furi sau să-l ucizi? Te-a pus cineva judecător? Te-a făcut cineva stăpân peste alţii? Ţi-a spus cineva că eşti mai presus decât toţi?

Chiar judecător să fii şi să trebuiască să împarţi dreptatea, o poţi face numai dupa voia Dreptului Judecător. El te va judeca şi pe tine cel ce ai fost pus să judeci dar nu după voia ta. Sau, judecător n-ai fost pus, dar, judeci pe aproapele. De ce te urci singur în Locul lui Dumnezeu? Cum va fi judecata unui nejudecător ce judecă?

Chiar drept de răzbunare să socoţi că ai, răzbunarea nu este a ta şi nu stă la tine, ci la Dumnezeu şi El se răzbună, la tine stă doar păcatul. Tu care eşti mai orb decât toţi, mai mincinos decât oricare dintre ei, mai hoţ decât cei ce fură, şi rău ca adâncul răutăţilor, vrednic de orice ocară şi batjocură, de orice umilinţă şi râs, de ce te ridici cu un adânc duh de mândrie asupra aproapelui, osândindu-l?

Omule, cel ce carte ai învăţat, cu cât eşti mai presus decât cel ce carte n-a învăţat? Chiar dacă cel neînvăţat nu ştie ceea ce tu ştii, dar, nici tu nu ştii ceea ce el ştie fără să fie învăţat. El nu ştie cum să scrie, cum să vorbească corect, nu ştie literatură, nu ştie matematică, nu ştie istorie, nu ştie filozofie, pe care tu le-ai învăţat, dar nici tu nu ştii ceea ce ştie el fără de carte. Nu ştii cum rodeşte pământul, cum cresc copacii, cum creşte iarba, cum să faci o pâine, cum să faci o casă, cum să torni oţelul, cum să faci un clopot, cum să torci firul, cum se creşte grâul, cum se ţese pânza, cum se coc strugurii, cum cresc legumele, cum se strâng fructele, cum cresc păsările, cum se hrănesc vitele, oile, cum se cosesc fânaţele, cum se cântă doinele, cum se-ngrijesc pădurile.

Cu ceea ce ştie el, tu te îmbraci, te hrăneşti, îţi creşti copii, te înveseleşti, te încălzeşti, şi de multe te foloseşti. Dar, nici el fără de tine cel cu carte, nu poate trăi, pentru că prin tine îşi alungă bolile, îşi învaţă copii, îşi îngrjeşte sufletul, are la îndemână uneltele, descoperă lumea, poezia, istoria şi de multe se foloseşte. Deci, unul fără altul nu puteti, sunteti ca doi fraţi, ca două sfere dintr-un cerc. Sunteţi de aceeaşi statură, respiraţi acelaşi aer, vă încălzeşte acelaşi soare, vă adăpaţi cu aceeaşi apă, şi vă hrăniţi cu aceeaşi hrană, vă îmbrăcaţi cu aceeaşi haină şi aveţi acelaş Dumnezeu. Şi atunci, care dintre voi este mai mare şi care mai mic? Cine trebuie să se mândrească şi care să se smerească?

Omule bogat, te-a ales pe tine Dumnezeu mâna cu care să hrănească pe cel flămând, să adape pe cel însetat, să-l îmbrace pe cel gol, să-l mângâie pe cel în necaz, să meargă la cel din închisoare, să-l cerceteze pe cel bolnav. Ţie ţi-a dat o parte din bogaţia Lui pe care tu ai pus-o în „hambare”. Gândeşte-te, că pe tine te-a ales şi ţie ţi-a dat din vistieria Lui, nu pentru că ai fi fost cineva, nici pentru că ai merite prisositoare faţă de alţii, ci pentru că aşa a vrut El, Dumnezeu, ca prin tine să-şi împartă bogaţia Sa celor ce nu le-a dat, nu că nu ar fi meritat sau că sunt mai prejos decât tine, ci tocmai să-i înalţe către a Sa Împărţie, iar tu să-i îndestulezi. Pe tine te-a ales să-i fii „sluga cea bună şi credincioasă care peste puţine te-a pus şi peste multe te va pune”. Acum ştii de ce ţi se întâmplă să fii bogat? Ştii cine eşti şi ce trebuie să faci? Ştii cum să fii ceea ce trebuie să fii? Te mândreşti cu ceea ce ţi-a dat ţie Dumnezeu? Este pentru tine? Pe săraci îi umileşti, şi te zgârceşti să-i miluieşti. Îi desconsideri. Ce va face Domnul, cu astfel de slugă?

Arhimandrit Ilarion Argatu „Pilde şi întâmplări adevărate”

Fericirea

In îndepărtatul Orient, un prinţ bolnav de prea mult bine îşi căuta vindecarea. A întrebat magi, a întrebat doctori şi vraci, în căutarea unui leac minunat. Boala înainta galopant, surpând viața tânărului prinţ. Într-una dintre zile, i s-a arătat un bătrân cuviincios, care i-a spus:

- Dacă vei purta o singură zi ciorapii unui om fericit, cu siguranţă te vei vindeca!

Tânărul fremăta de bucurie! Cu siguranţă o să găsească repede un om fericit care să-i împrumute ciorapii, iar pe acela o să-l îmbrace cu totul în aur! Întrebă pe miniştrii săi dacă sunt fericiţi şi fiecare a dat înapoi… a întrebat familia sa, slugile palatului, însă omul cu totul fericit întârzia să apară. În inima tânărului prinţ beteag, nesiguranța lua locul speranței. Unde să îl găsească pe omul fericit? A trimis generalii în ţară, cu misiunea de a se întoarce cu ciorapii unui om cu totul fericit.

Din păcate, nu l-au găsit. Pe când se întorceau deznădăjduiți către palat, s-au oprit pentru a se odihni într-o poiană. La marginea pădurii se zărea o căsuţă cu cerdac şi cu flori în glastră, aşa, ca în poveşti. În speranța unui pahar rece cu apă, generalii s-au apropiat de bordei. În curte, un bătrânel spărgea lemne. Parcă şi uitaseră misiunea lor, când unul dintre ei întrebă:

- Spune moşule, matale eşti fericit aici, în capătul acesta de lume?

Moşul, copleşit de neașteptata vizită imperială, fără a se gândi prea mult, zise:

- Dar, cum să nu fiu fericit? Atât timp cât dimineaţa mă trezesc sănătos şi mai prind o nouă zi lăsată de la Dumnezeu, atât timp cât baba, copiii şi nepoţii sunt sănătoşi şi eu sunt împăcat cu Dumnezeu, sunt cel mai fericit om de pe pământ!

Sclipind de bucurie, generalii au prins a-l descălţa pe moş. Şi, scoţându-i ciubotele, au încremenit – omul fericit nici măcar nu avea ciorapi!””

(adaptare după N. Pesechkian, Poveşti Orientale)

Nicolae Steinhardt - Acum ştiu, am aflat şi eu...

Nicolae Steinhardt - "Acum ştiu, am aflat şi eu..."

Cand un om reuseste să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia.

Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său.
Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte!

Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti.

Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori...

Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor... Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne emişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.
Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie scunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre...

"Acum știu, știu că orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart... este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul.
Acum știu, am aflat și eu... "

Cuibul de randunele

E vara si spre deosebire de ultimii ani nu m-am plimbat mai deloc.Catva timp am asteptat nasterea copilului pe care Dumnezeu l-a dat familiei mele si atunci am stat aproape nemiscata in orasul meu, impartindu-ma intre serviciu si prezenta la biserica.

Apoi, pe 22 iulie s-a nascut Filip Teodor si viata mea a primit un alt sens...

Si traiesc vara acesta atat de torida in reperele geografice ale locului trecut pe buletinul meu, cu ochii spre Bucuresti si baietelul, creatie perfecta a lui Dumnezeu .El este acum liturghia mea!
Merg insa cand sunt in oras la Manastirea Sfintii Voievozi Mihail si Gavriil.

Pentru ca a fost Postul Sfintei Marii am incercat sa ajung zilnic aici.
Ma asez la usa, in partea stanga, rezem efectiv zidul, ultima din biserica si ingenunchez pe covorul pe care altii se sterg cand intra.Locul meu.
Exista insa un anume loc in biserica? Cred ca da. Avem locuri in care ne simtim mai bine: la Closca stau langa arhangheli, cel mai adesea langa sfantul arhanghel Gavriil, la catadrala stau intr-o strana tot spre usa... la Banceni langa icoana Maicii Domnului, la Bujoreni in ultima strana langa usa secreta care duce la altarul de sus...

Da, am un loc, dar el e diferit in functie de biserica,uneori in fata ca fariseul, altadata ca vamesul... Dar peste tot am aceiasi traire sau aceiasi risipire.

M-am simtit insa de foarte multe ori facand parte din comunitatea bisericii in care merg. Lumea invata sa te cunosca si tu cunosti lumea,in biserici am legat prietenii durabile si tot in bisericii m-am procopsit cu dusmanii de neimaginat. "Dracul umbla peste tot, si in biserica, intra si in altar...singurul loc in care nu intra e sfantul potir, sfanta impartasanie!" asa spune un parinte. Dar dincolo de ispitele acestea m-am considerat facand totdeauna parte dintr-o comunitate...

In zilele dinainte de acesta sarbatoare a Adormirii intrand in curtea manastirii, evident cu capul in jos, vedeam pavajul murdar si dupa cateva zile am ridicat capul si am privit in sus. Am vazut cuibul randunicilor de sub turnul clopotnita pe sub care se trece la intrare, plin de pui si am inteles cauza murdarei.De atunci am intrat mereu zambind in curte si privind in sus, spre cuib.Uneori pui scoteau capul cu ciocurile deschise si pareau a fi curiosi... 

Intr-o dimineata, usa bisericii era deschisa si se auzea zgomot mare in curte, asa ca am facut un pas afara  si am iesit sa vad ce este. Puii crescusera si-si luasera zborul din cuib, spre spaima randunelelor. Si ciripitul lor umplea curtea manastirii...Un pui a aterizat pe pavaj si nu reusea sa se inalte mai mult de un metru de la el...Dar persevera in a se ridica, in timp ce restul grupului il inconjura zburand in jurul lui si ciripea in mii de nuante: de la vesel la spaima si tristete.Extraordinara simfonie!

-Sa nu-l atingeti-mi-a strigat o doamna , ca nu-l mai primeste in cuib!

L-am lasat in tufisul in care s-a ascuns in incercarile lui disperate de a zbura si m-am retras la slujba.

Cand s-a terminat slujba, in cuib erau doar doua randunele, restul inca zburau prin curte...

Sfintii arhangheli erau de straja la curtea atat de frumoasa! Manastire de 400 de ani!

Seara la vecernie ,in biserica era o randunica si se rotea in turla ... De afara zeci de triluri o chemau Iarasi triluri de la veselie la disperare!M-au impresionat atat de mult, incat am deschis usa: fie sa iasa la ele, fie sa intre toate in biserica!

Si ma gandesc si  astazi dupa evanghelia duminicii, Pilda datornicului nemilostiv in care se spune:"slujitor viclean, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, pentru că m-ai rugat; oare, nu se cădea să ai milă de tovarăşul tău, precum şi eu am avut milă de tine? Şi, mâniindu-se, domnul său l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria. Tot aşa va face şi Tatăl Meu cel ceresc cu voi, dacă fiecare din voi nu va ierta fratelui său, din inimă, greşelile lui.", ma gandesc cat de departe suntem de implinirea evangheliei pe care o cunoastem!

Radunelele se cautau unele pe altele! Nu puteau da niciun ajutor, nu puteau ridica pe aripiorele lor nici macar un pui de o zi, nu puteau lua in ciocurile lor decat un strop minuscul de apa, dar se cautau cu trilurile lor.

Noi oamenii insa ne cautam cu ura noastra!

Sa vedem ce gresim , sa vedem ce blestematii facem si sa le povestim altora, sa ne vorbim de rau unii pe altii , sa implinim doar titul paroabolei "nemilostivi"...

Lipsesc uneori dintr-o  biserica  oameni de langa mine... se canta acolo"sa ne iubim unii pe altii " si lumea chiar se saruta si se imbratiseaza, dar de cate ori intreb sau am fost intrebata:Pe unde esti?

Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum v-am iubit Eu pe voi, aşa să vă iubiţi şi voi unul pe altul” (Ioan 13,34)

Porunca! Sa ne iubim... De ce o fi atat de greu sa ne iubim? 

Ne simtim raniti de lipsa de iubire a celor de langa noi, de modul in care poate nu ne vorbesc de rau, dar ne ucid pentru ca nu ne cauta, nu ne striga decat daca au nevoie de ceva , in rest soarele pentru ei rasare foarte bine si fara noi si luna apune fara sa bata si in geamul nostru... Spune sfantul Porfirie : “Pentru ca toţi să te iubească, trebuie ca tu mai întâi să-i iubeşti”.

Cat de bine stiu cuvintele sfintilor si cat de usor Dumnezeu le aseaza langa ochiul meu!
Sa iubesc pe toti si pe toate!
Mi-as dori sa invat din trilul randunelelor iubirea! Mi-as dori ca ele sa cant si tot asa, sa-i aud  pe cei pe care ii cunosc, cantand in intampinarea mea.
Dar din pacate nici eu...nici altii, nu stim sa cantam!
Si am tristetea ca stiu pana in strafunduri cuvintele acestea"Nu ne va întreba nimeni cât am făcut, dar ne vor întreba cândva, chiar și diavolii, de ce nu am iubit mult și frumos pe toată lumea, chiar pe cei care ne-au rănit".

(Arhimandrit Arsenie Papacioc, Scrisori către fiii mei duhovnicești, Mănăstirea Dervent, Constanța, 2000, pp. 95-96) 

Si simt sufletul meu gol ca si cuibul randunelelor care deja si-au luat zborul spre inaltimi!

Plecarile si iubirea

Am parasit blogul. Am parasit internetul.

Am vazut iar cat de usor ma pot desprinde de micile placeri, cat de usor pot sa las totul si sa traiesc asa cum cere momentul vietii mele.Zile intregi nu l-am deschis nici macar odata, apoi imi aminteam ca e responsabilitatea mea si canonul meu, ca un duhovnic mi-a spus sa am grija sa-i bucur pe cei care il deschid, iar un episcop sa nu-i dezamagesc incetand sa mai scriu,pe cei care citesc.

Si am facut un pas pe facebook si am vazut ca sunt oameni care se bucura ca am revenit si atunci...dragilor...uite-ma aici , iarasi la laptop , iarasi insirand cuvintele...facandu-le dantelearii care sa va bucure, sa va fie de folos...

E grea viata si de ce as face-o si eu si mai grea?

De peste munti, de peste vai, Parintele Alexie mi-a trimis un mesaj " Dna Doina iubirea trece peste toate. Iisus Hristos si Maica Domnului va iubesc. Ce zice Pavel Apostolul... nici foamea, nici ocara nici orice nu ma va opri de la Hristos. Prin rabdare si rugaciune cresteti in virtute. Va pomenim in Hristos!"
Si rugaciunile lor, ale celor atat de dragi mie, rugaciunile preotilor, rugaciunile Mariei, prietena mea de la Lisabona, ma tin in acest echilibru atat de imperfect.
Citesc...Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov

Capitolul 4

1. De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?

2. Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi.

3. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri.

4. Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu.

5. Sau vi se pare că Scriptura grăieşte în deşert? Duhul, care sălăşluieşte în noi, ne pofteşte spre zavistie?

6. Nu, ci dă mai mare har. Pentru aceea, zice: "Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har".

7. Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi.

8. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi sfinţiţi-vă inimile, voi cei îndoielnici.

9. Pătrundeţi-vă de durere. Întristaţi-vă şi vă jeliţi. Râsul întoarcă-se în plâns şi bucuria voastră în întristare.

10. Smeriţi-vă înaintea Domnului şi El vă va înălţa.

11. Nu vă grăiţi de rău unul pe altul, fraţilor. Cel ce grăieşte de rău pe frate, ori judecă pe fratele său, grăieşte de rău legea şi judecă legea; iar dacă judeci legea nu eşti împlinitor al legii, ci judecător.

12. Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine eşti, care judeci pe aproapele?

13. Veniţi acum cei care ziceţi: Astăzi sau mâine vom merge în cutare cetate, vom sta acolo un an şi vom face negoţ şi vom câştiga,

14. Voi, care nu ştiţi ce se va întâmpla mâine, că ce este viaţa voastră? Abur sunteţi, care se arată o clipă, apoi piere.

15. În loc ca voi să ziceţi: Dacă Domnul voieşte, vom trăi şi vom face aceasta sau aceea.

16. Şi acum vă lăudaţi în trufia voastră. Orice laudă de acest fel este rea.

17. 

Drept aceea, cine ştie să facă ce e bine şi nu face, păcat are.

Abur sunt care se arata o clipa si piere...Si vad ca lupta e si in mine si simt ca daca nu pun pace cu mine, nici cu ceilalti nu am s-o fac!

Imi stiu pacatele mai bine decat le stie duhovnicul meu si nu pentru ca as ascunde ceva! Eu le stiu aproape pe toate! Sfintia sa sigur le-a uitat, pentru ca asa e normal. Nu este zi sa nu plang in inima mea pentru ele! Nu e zi in care sa nu le regret! Credeam cand eram tanara si frumoasa si iubita de lume, ca la batranete, band ceai din cescute cu floricele, imi voi aminti cu plecere de dulceata pacatelor. A fost si asta o greseala! Pentru ca ...nu este asa! As fi vrut sa fi trait cunoscandu-L pe Dumnezeu in tinerete! As fi vrut sa fi stiut s-o strig pe Maica Domnului cand imi era greu in loc sa spun cuvinte pe care le regret...

Dar... nu pot sa schimb trecutul! Nu pot, desi mi-as da restul de viata! 

Pot face putine lucruri! Sa le regret, sa nu le mai repet si sa am in fata, pomenirea permanenta a mortii mele si a judecatii . Daca nu as crede in iertarea lui Dumnezeu, in faptul ca El nu se scarbeste de mine si pacatele mele, m-as sinucide ca Iuda. Dar eu cred ca Iisus Hristos este singurul care nu se scarbeste de mine, e singurul care ma cheama intre cei impovarati , e singurul care nu ridica piatra si care scrie pe nisip pacatele celor care ma lovesc...Eu cred in iubirea Lui. Eu cred in iertarea Lui. Eu cred ca azi dimineata cand dadea drumul soarelui spre Baraganul acesta atat de torid ii dadea un bobarnac gandindu-se si la mine sa-mi lumineze ziua , sa-mi insenineze sufletul, si pentru asta , ziua de azi nu e foarte calduroasa...

Si cred ca Ella, mult mai tanara mea prietena si sfatuitoarea mea, are dreptate citandu-l pe Mircea Eliade"Daca adevarul nu vine prin iubire inseamna ca nu acolo este adevarul" si pe IPS Justinian Chira"Pe om trebuie să-l priveşti cu cel mai înalt respect dar şi cu adâncă compasiune, cu încredere dar şi cu prudenţă, ca pe un copil ce e în stare oricând de cele mai senine drăgălăşenii, însă şi de greşeli ireparabile." 

Si pun in inima mea cuvintele acestea si ma gandesc la toti cei care m-au intristat, ca sunt fapturi frumoase ale lui Dumnezeu, le vad frumusetea extraordinara dar si imperfectiunea cu care cei mai multi lupta si pun o lacrima pentru ei, din ochii mei ce vor sa vada doar iubirea.

Si in sfarsit ingenunchez la Maica Domnului, acum la sfarsitul acestui post si o rog" Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi."