Să aveţi dragoste, rugaţi-vă, cereţi ajutor de la Împărăteasa cerului. Să nu lăsaţi nici o zi, fără să spuneţi rugăciunea " Bucură-te Fecioară, cea plină de har, Marie,Domnul este cu tine,binecuvântată ești tu între femei,și binecuvântat este rodul pântecului tău, că ai născut pe Hristos,Mântuitorul sufletelor noastre ". La a zecea oară să cereți ,, lartă-mi toată viaţa mea, și salvează-mi toată familia mea ".
Am gasit undeva citatul si nu mai stiu cine l-a spus...dar oricare sfant ar spune acest lucru! Sunt sigura ca el a fost gandit de toti monahii si monahiile care s-au sfintit, in toate secolele de dupa nasterea lui Hristos, dar si de toti mirenii care s-au mantuit.
Indemnul la dragoste si ingaduinta este nu numai un indemn crestin, dar si unul moral pe care, am constatat ca il au toti oamenii buni, indiferent de credinta lor.
Dar sunt eu un om bun?
Ma intreb daca eu sunt un om bun si imi raspund cu amaraciune ca de multe ori, prea de multe ori, am fost si sunt un om egoist si foarte preocupat de propria lui viata...Si as vrea si as fi vrut ca eu, sa nu fi fost eu intocmai cum am fost, sa fi ramasasa cum eram la 10 ani, fetita cu rochie rosie si genunchii juliti toata vara!Si sunt constienta ca daca plec la Domnul azi sau maine, sau poimaine, cu dragoste si ravna,prea putina lume dintre cei cunoscuti, ma vor purta in rugaciune!
Cea mai puternica legatura pe care trebuie sa o avem, este cea cu Iisus Hristos, dar si in acesta legatura ne pierdem singuri, dam drumul la mana cu care El ne tine spre neratacire.Si trebuie, de cele mai multe ori sa cazi, sa-ti julesti inima ca sa strigi"Doamne" si sa incerci , macar sa incerci sa reapuci mana.As vrea sa fi fost un om intelept! Dar nu sunt! Imbatranesc urat! Constat ca imbatranesc urat!
Inca nu ma desprind de lume si nici de micul meu trup, tot mai mic, mai topit in devenirea lui, de aici, de acum, in pamantul din care am fost luata. Mic si pretentios, mic si galagios...
Si as vrea sa uit toate cele primite de la oameni cu ura si dispret!As vrea sa uit ca un batran senil toate conflictele si toate acele lucruri pentru care ar fi trebuit sa spun si uneori chiar am spus, dar le-am tinut minte,"Tata, iarta-le lor ca nu stiu ce fac". As vrea sa nu tin minte decat zambetele si dragostea pe care le-am primit si pentru ceea ce lipseste, as vrea ca lumea sa ma uite. In locul urii lor sa fie uitarea!Si ma gandesc ca am dreptul de a fi uitata! E dreptul meu castigat prin multa daruire si durere...
Am cunoscut oameni care sub scuza iubirii si a grij fata de mine au cautat sa ma schimbe in alta persoana. Si unii au si reusit! Dar tot nu m-au iubit! Tot m-au aruncat, cand viata lor a parut mai buna langa altii.Si schimbarea mea nu m-a facut fericita, pentru ca a fost pentru altii, nu pentru ca asa simtea sufletul meu.
Am adunat prieteni care au fost prieteni de conjunctura, pentru ca odata terminat drumul pe care mergeam impreuna nu au luptat ca si noi sa ramanem impreuna...si am vazut ca prietenia este mai mult decat un timp in care ne-a fost bine impreuna .
Am primit vorbe la manie...am daruit multora parti din sufletul si in locul darurilor am primit vorbe care m-au intristat pentru tot restul vietii si am invatat sa masor cuvintele mele si mai bine sa tac decat sa spun ceva urat care sa duca la un sfarsit dureros, chiar si cand lumeste asa ar fi fost uzual .
Nu, nu am invatat sa ma despart de nimeni si am dus si duc cu mine toate esecurile relatiilor mele personale, mi-e bine cu niste oameni, dar imi este foarte dor de cei absenti si foarte dor de oamenii care nu mai sunt cum erau cand i-am cunoscut...
Imi doresc enorm de mult sa iert si sa pot iubi chiar si ranita fiind, si chiar iert si chiar iubesc, dar iubirea este pentru oamenii straini in care unii s-au transformat ... si-mi este cumplit de dor de cei pe care nu-i mai pot gasi in cei de acum...
Si ma asez pe marginea gropii mele si de acolo privesc.Si constat ca eu lumea acesta nu o mai stiu, este o lume ca un camp de ciori...si plang pentru toate aceste schimbari, si-i plang pe cei care nu mai sunt, dar si pe fetita cu rochie rosie si genunchii plini de rani, fetita care am fost...Rochia a ramas pierduta pe fundul cufarului mamei mele, iar ranile mele astazi sunt pe genunchii inimii.
Si eu prin perdeaua de lacrimi, vad departe, pana departe lumina dragostei lui Dumnezeu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu