A fost...

 Nu stiu exact cand s-a cuibarit in inima mea sentimentul urat care avea sa ma sfasie ca un cancer, luni si luni de zile! Sigur intr-un moment de greutate. Poate cand m-am vazut bolnava si singura intr-o casa mult prea mare pentru mine. Sau poate cand  s-a stricat  fereastra la dormitor si nu s-a mai putut inchide  si afara a inceput sa ploua si ploaia ajungea pana in patul meu. Sau cand s-a ars un bec in sufragerie si eu trebuia sa-l schimb si stiam ca lustra aceia are probleme si curenteaza.Poate cand s-a afisat tabelul cu datoriile la asociatia de locatari si eu eram restanta de cateva luni pentru ca imi era greu sa merg sa platesc...sau cand trebuia sa merg la primarie si sa platesc impozitele ...sau cand Lola striga mascarii in preajma mea si desi nu-mi spunea numele, stiam si eu si toata lumea, ca despre mine e vorba...sau cand tanarul acela aparut ca din senin in biserica a inceput sa-mi vorbeasca nepoliticos zicandu-mi"Cine esti tu ca eu sa-ti vorbesc cu dumneavoastra?"Sau cand in jurul meu prietenii plecau in concediu si se fereau ca eu sa stiu, crezand ca ma voi arunca cu cereri sa ma ia si pe mine...Atatea momente grele...atatea lucruri pe care le fac tot mai greu, atatea lucruri urate pe care nu le-as fi trait daca Grig ar fi fost cu mine.Cert e ca intr-un moment am simtit ca ma cuprinde supararea pe modul in care Grig a ales sa traiasca in ultimii ani. Prea mult stres...prea multa munca... prea putina grija de sanatatea lui si parca totdeauna, de dimineata pana seara la culcare tigara lipita de degetele lui.Si mi-am amintit momentul in care am aflat ca o cunostinta apropiata a murit in urma unui cancer care il devastase in cateva luni si eu i-am spus ca trebuie sa incepem sa ne ingrijim si noi de sanatate, sa mergem sa gasim niste doctori mai bine pregatiti in Bucuresti...si totul a fost vorba in vant pentru ca nu a ascultat si nu a implinit nimic din ceea ce i-am zis...Si intr-o clipa, in mainile unor medici superficiali a murit si eu am ramas sa traiesc toate acestea! Si moartea lui mi s-a parut o dovada de nepasare pentru noi! Ar trebui ca atunci cand ne casatorim, cand  dam viata unor copii, sa constientizam ca nu ne mai apartinem numai noua! Ca avem obligatii fata de ceilalti si a nu le respecta este dovada de lipsa de dragoste!

Si am gandit acestea si ca intr-o discutie reala cu el m-am suparat si nu i-am mai vorbit!Nu am putut nici sa mai merg la cimitir! Mi-am spus ca e departe si nu e usor de ajuns! Din cand in cand plateam un om sa ii faca curat, sa-i taie pomisorii si florile uscate, rar mergeam pe fuga si ii aprindeam candela si tamaiam mormantul ,dar nu am mai zabovit la umbra crucii lui...pentru ca eram suparata! Si el nu putea sa ma impace cu nimic... Desigur nu am lasat niciodata rugaciunea catre Dumnezeu pentru el si neamul lui cel adormit!I-am facut pomenirile si toate colivele in Postul cel Mare plangand pentru fiecare floricica pusa pe coliva...dar lui nu i-am mai vorbit...ii stergeam fotografiile de praf, dar nu  i-le mai sarutam si nici nu i-am mai scos din dulap  umerasul cu sacoul, pantalonii si camasa pe care le-a imbracat ultima data, sa le imbratisez agatandu-le pe dulapul de pe hol, in calea mea...Pentru ca a murit lasandu-ma singura in prag de batranete, sa ma lupt singura cu toate...pentru ca m-a mintit cand eram tineri si apoi 23 de ani de casnicie, ca imi va purta de grija si dimpotriva m-a lasat cu doi copii adolescenti sa-i cresc, sa-i tin in scoli, in facultati, sa fiu singura la nuntile lor, sa fiu singura cand s-au nascut copiii lor, sa fiu singura cand a murit mama, sa fiu singura cand  s-au imbolnavit Georgiana si George, sa fiu singura cand au murit, sa fiu singura la moartea propriilor lui parinti, sa fiu singura la zeci de pomeni si parastase, sa car singura tone de pachete cu milostenii, colive, vin, colaci si cel mai adesea singura sa le legan" Vesnica lor pomenire..."De ce doar eu din toata multimea noastra de cunostinte si prieteni?

Si am dus durerea si supararea in taina inimii mele ...   pana de curand cand  am spus-o cuiva si omul acela a parut a zambi si a zis:

-De parca el a vrut sa moara asa!Nu-i nimic ca nu poti merge, merg eu des!

-Cum asa? La cimitir?

-Sigur ca da! Eu vizitez des cimitirul!

-Si mergi la Grig?

-Sigur ca da!

Si ceva s-a spulberat din inima mea! A plecat duhul acela al supararii pe vina lui in propria sa moarte ! Mi l-am amintit asa cum era: bland si bun, incapabil sa supere pe cineva...mi l-am amintit si tanar in atatea momente frumoase, dar si in acei ani ai maturitatii lui, mi l-am amintit cum era in ziua aceia de iarna in care am baut ultima cafea impreuna,mi l-am amintit in clipa mortii lui si cum l-am tinut in brate in patul de spital in care era mort, eu pe o parte si Ruxandra pe cealalta,doua ore incalzindu-l ca sa nu se raceasca, dar si cat de frumos era in sicriu... inghetat ...si mi-am amintit ca Grig ar fi schimbat cu mine pana si Raiul lui numai sa-mi fie mie bine...

Mi-am amintit tot si am plans si inca plang...

Acum pe seara am fost la cimitir...cu candela, cu tamaie si carbune, cu un nou tamaier si cu acatistul pentru cei adormiti...Si am stat, ca inainte, la umbra crucii lui, si am citit... si am vorbit cum o faceam inainte...apoi am fost la Ina, la nasii nostri si la Tudor...Le-am aprins tuturor candelele si le-am sarutat crucile... I-am ragasit regasind sensul crucii mele...sa-i iubesc in pofida tuturor acestor greutati ale vaduviei unei persoane care in mod cert imbatraneste, dincolo de moartea lor si sa ma rog pana la ultima mea respiratie pentru ca ei sa fie asezati in lumina Vietii celei adevarate, acolo unde ei ma vor astepta pana la revederea noastra...Am nadejde,pentru ca mai mult decat nadejde am Dragoste!

2 IULIE

 Ieri dimineata m-am trezit dintr-un vis frumos in care eram cu amandoua surorile mele.Calatoream impreuna intr-un tren, toate trei, dar eu urma sa cobor intr-o statie si sa mai merg cu un alt mijloc de transport 7 statii...Unde urma sa merg eu? Incotro mergeau ele? M-am apropiat de usa trenului si am zis:

-"Bine e a locui fratii impreuna!"Ce fericita sunt ca locuiesc cu voi impreuna!

S-au implinit, in noaptea cu visul, doi ani de la moartea Georgianei! Au trecut deja doi ani de la plecarea ei, plecare care ne-a rupt sufletele, cum eu nu ma gandeam ca se va intampla! Credem ca suntem pregatiti pentru moarte, dar nu suntem pregatiti, sau cel putin eu nu sunt! Un frate, o sora chiar daca nu e geamanul tau ca timp al nasterii tale, este geamanul tau ca parte a sufletului tau! Si orice despartire este o durere chiar daca el /ea pleaca la Paris! Eu asa simt si desi nu vreau sa mai iubesc pe nimeni special, ci pe toti egal, e clar ca iubesc partinic...Sufar pentru fiecare despartire prin moarte si chiar daca pe omul acela nu l-am vazut de mult timp, simt o tristete pentru plecarea lui si o durere ca se va duce la Judecata. Dar ar trebui sa fie Judecata un prilej de teama, de intristare?Cum au primit sfintii plecarea lor? Sfantul Sofronie cand a primit raspuns ca in doua saptamani va fi gata cripta in care urma sa-l puna, a zis"Si doua ore inseamna mult" si sfantul Iosif Isihastru plangea ca nu vine Maica Domnului sa-i insoteasca sufletul...dar sfintii prin truda lor castigasera despatimirea, noi insa, eu simt pentru altii si pentru mine, teama pentru pacatele mele, desi declar ca astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa vie!

Ieri,pe 2iulie este praznuit si sfantul Iona Maximovici.In cartea Predici şi îndrumări duhovniceşti, sfantul spune:"Aşadar, fiecare dintre noi, dorind să-şi arate dragostea faţă de cei adormiţi şi să le ofere un real ajutor, poate face cel mai bine acest lucru rugându-se pentru ei şi, cu deosebire, prin pomenirea lor la Sfânta Liturghie, când părticelele scoase pentru vii şi pentru morţi se cufundă în Sângele Domnului, cu cuvintele: „Ridică, Doamne, păcatele celor pomeniţi aici, cu cinstitul Tău Sânge şi prin rugăciunile sfinţilor Tăi”. Nimic mai bun şi nimic mai mult nu putem face pentru cei adormiţi decât să ne rugăm pentru ei, dându-i să fie pomeniţi la Liturghie. Ei au nevoie întotdeauna de aceasta".

Nu am reusit sa fac acest lucru ieri, eram in biserica in care se desfasura liturghia si stiam ca deja proscomidia s-a terminat si pomelnicul meu era inca in mana mea, as fi plans dar cui i-ar fi ajutat plansul meu? Aveam sa plang mai tarziu de cateva ori...i-am trecut prin minte pe toti cei care ma pomenesc in liturghie si pe cei vii ai mei si pe cei adormiti si mi-am alinat suferinta prinzandu-ma de gandul ca undeva in lumea aceasta mare, sigur exista o mirida cu numele ei, pentru sufletul ei...altfel inseamna ca am trait degeaba acest timp de dupa moartea ei...Si mi-am adus-o aminte mica si intristata ca luase premiul doi in clasa a treia si nu intelegeam deloc tristetea ei pentru ca si eu luasem tot premiul doi si eram fericita!Dar eu nu aveam sa fiu niciodata, niciodata premianta cu premiul intai si nu aveam sa stiu cum sunt campionii!  Ea insa nu numai ca avea sa fie campioana dar si avea sa educe multimi de campioni, doamna invatatoare Stanescu Georgiana!

Am pierdut prin plecarea ei un om caruia puteam sa-i spun toate ale mele, dar cred ca nu golul lasat in viata mea m-a durut cel mai mult, cat casa ei, lucrurile ei risipite in lume sau puse in cutii si sigilate in depozitul lui Andrei...Cat suntem de putin importanti oricum am trai, ca oameni obisnuiti sau chiar campioni sau formatorii de campioni, pe acest pamant... Asa va fi si la mine...vor rascoli lucrurile mele, vor constata ca nimic nu le trebuie, singurul care le va vrea pe toate e Filip,asa cum numai el a zis ca vrea toate amintirile Georgianei si le vor risipi ...dar viata unui om este mai mult decat atat. Simt asta... simt ca ea, sora mea este mai mult decat rochiile ei, decat mobila ei, decat haina de nurca sau cutia cu bijuterii, sora mea este sufletul acela frumos care a ramas in trenul din care eu am coborat sa urc in altul pentru sapte statii...sora mea e dragostea care ne-a insotit pe noi toti in timpul vietii ei, surori, colegi de scoala, elevi, si grija ei de tata si mama... sora mea e amintirea mea luminoasa despre ea in toate etapele vietii ei, dar mai ales in ultima clipa in care am vazut-o in pragul casei ei in ziua  in care urma privegherea de sfantul Leontie 2020... Aveam sa gasesc in noaptea aceia, la Closca, biserica plina de flori de floarea soarelui si o noapte intreaga sa ma rog pentru sufletul ei necerand niciun moment vindecarea ei trupeasca, ci invierea sufletului ei, mantuirea, dar simteam atata povara si atat durere incat simteam ca nu pot respira...Si asa am raman...in acelasi gand, in aceiasi durere in zilele legate de moartea ei, a lor... Cand zile acestea trec e mai usor...

 Azi am speranta ca ea, sora mea si ei, dragii mei,  si-au gasit odihna si traiesc o Duminica Vesnica in care Soarele dreptatii ii lumineaza ...