Fara ea

 8 octombrie!

Acum sapte ani, ziua de 8 octombrie a fost o zi care nu anunta ceva anume...Dar  ea a devenit ziua mutarii mamei mele la Domnul.Astazi s-au implinit  7 ani.Port chipul ei, dupa ce o viata intreaga am fost mai degraba copia surorii mai mari,care nu i-a semanat deloc mamei. De cativa ani, dupa moartea ei, am inceput sa-i seman atat de mult incat o vad in oglinda in care ma privesc... Nu ii seman la vrednicie, nici la modul in care isi oranduia zilele batranetii ei, nici la indemanarea cu care facea treburile unei gospodine...ii seman la chip, chipul ei nu din tinerete, ci chipul ei din ultimii ani de viata! 

Mama a fost cel mai bun si cel mai atent profesor al meu. Si cel mai exigent! Mult din ceea ce am fost si sunt, i-am datorat mamei, parintilor, familiei!

Sapte ani fara mama!Ani lungi, ani cu bucurii,nunta Ruxandrei, nasterea lui Filip si a lui George,dar si cu tristeti mari: boala lui George, boala Georgianei, moartea lor... 

Nu sunt cu ei si-mi este dor...

E-n toi toamna. Ploua de cateva minute peste o lume stapanita de boala.Sunt atat de trista  de lipsa lor incat nu gasesc alinare, decat in gandul ca cel putin mama, nu a trebuit sa traiasca acestea,suferinta lor, moartea, viata aceasta de separare si invrajbire: vaccinati/ nevaccinati! Ploua...Oare cum arata acum mormintele lor?Dar sufletele lor?

Dupa adormire, se spune in slujba inmormantarii, trupul se da pamantului pentru ca el sa se desfaca in cele din care este facut, iar sufletul merge la Judecata ! Oare voi recunoaste sufletul mamei cand il voi reintalni? Voi recunoaste sufletul surorii mele? Dar pe al dragului meu ? Cat de bine ne-am cunoscut in aceasta viata ca sa ne recunoastem Dincolo?

O, da, o voi recunoaste pe mama  pentru ca pot uita multe, dar nu pot sa uit sufletul mamei indiferent de aspectul lui fizic...Trebuie sa fie luminos! Trebuia sa aibe in el lumina si bucuria mamei  din ziua in care eu am terminat facultatea si ea cu Marinela m-au dus la restaurantul unde sarbatoream sfarsitul acelei scoli! Atat de fericita am putut sa o fac! Sau din momentul in care ea l-a luat in brate pe baiatul meu, primul ei nepot! Sau cand eu am plecat la Parlamentul European si ea era atat de fericita incat i -se parea ca m-a vazut la stirile de la televizor! Da, m-a iubit mult cand am reusit in viata cate ceva ! Dar m-a si sustinut sa reusesc!S-a intristat mult pentru esecurile mele si m-a iertat greu, foarte greu, poate nu pentru ca era nemultumita cu adevarat, cat pentru ca mereu mama voia sa te impinga in fata, sa fii mai bun si credea ca aceasta e calea cea mai buna, exigenta! 

O voi recunoaste pe mama pentru ca va mirosi a prajituri si...muraturi asortate! A sarmale si salate! A rufe spalate si calcate impecabil! II voi recunoaste sufletul pentru ca el va dansa asa cum trupul ei o facea in serile copilariei, in care ne invata sa jucam! O voi recunoaste pentru ca sufletul unei mame e parte din sufletul unui copil si  desi eu sunt copilul ei mai mic, mama e parte a sufletului meu !Precum gemenii ne  vom cauta si ne vom recunoaste! La poarta Raiului e mama! Ma rog de sapte ani lungi la Dumnezeu ca mama sa ma astepte la poarta Raiului cu toti ai nostri, cu neamul nostru cel adormit, cu Grig tinand de mana o fetita...suflete mantuite, suflete purtand in ele lumina lui Hristos! Si cred in mila lui Dumnezeu si in faptul ca desi se bucura pentru fiecare suflet care paseste pe calea fericita a mantuirii, Dumnezeu are mila pentru suferinta noastra si dorul nostru de ei. Pentru ca, da, mi-e dor de ei!

Nu sunt cu ei si-mi este dor!

Si ma simt singura...Dar stiu ca acolo, la poarta Raiului,dragii mei  ma asteapta ...am doar un rastimp de trecut,inca un rau,inca un podet,inca un crampei de drum,si dincolo de toate dorurile si gandurile triste, cred in cuvintele acestea ca  fiind adevarate "Ceata sfinţilor a aflat izvorul vieţii şi uşa raiului; să aflu şi eu calea prin pocăinţă; eu sunt oaia cea pierdută; cheamă‑mă, Mântuitorule, şi mă mântuieşte."

 

Taceri

"Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă! "– Nichita Stănescu

Au trecut aproape sapte ani de la moartea mamei,si astazi sunt exact trei luni de la moartea Georgianei!

Ele doua sunt ingropate asa cum si-au dorit in acelasi cavou, impreuna cu tata si George si cu parintii lui George! Impreuna, fiecare intr-un loc randuit dupa momentul plecarii sufletelor lor. Acum cativa ani, asa ordonati cum erau ei doi, George si Georgiana, au pus inclusiv crucea pe care si- au  scris numele si data nasterii lor.Ca si cand locul acela ii astepta si l-au marcat ca amintirea lor sa ma dainuiasca pentru altii.

Ma doare atat de mult sa o stiu acolo!Doar pentru Grig si Ina am mai avut acest sentiment de durere sa stiu trupurile lor puse undeva unde nu pot ajunge...si mi-as dori maini lungi care sa coboare in gropile intunecoase si sa-i cuprinda in imbratisari...

Astazi a fost parastasul lor...al Georgianei pentru trei luni si al scumpei noastre mame pentru sapte ani! Si ne-am adunat iar familia noastra, atat cat suntem dintr-un neam in care cei mari s-au dus si prietenele, colegele de scoala ale Georgianei. Sunt asa de obosita! Desi munca pentru acest parastas s-a impartit intre noi toti, iar eu nu am avut prea multe de facut.Dar eu din toata familia pregatesc coliva pentru ei. Mi -se pare pur si simplu nefiresc la cat de pricepute sunt surorile mele la toate treburile casnice, ca eu sa fac coliva, ceva atat de complicat si de important! Dar ma ajuta Maica Domnului si duc mereu cele mai deosebite vase cu coliva din biserica. Astazi o doamna a venit in biserica sa se uite special la coliva si sa ma intrebe cum o ornez.Cu lacrimi, cu dragoste, cu durere, cu bucurie ca pot sa o fac, ca Dumnezeu ingaduie ca din casa mea sa plece spre pomenire tocmai coliva!

Parastasele sunt un mare consum de forta si inainte de savarsirea lor si in acea zi.Si eu niciodata nu am fost dupa un parastas deplin linistita ca am facut tot ce trebuia...totdeauna mi-am dorit sa tina mai mult timpul de rugaciune, liturghia, pomenirea la slujba parastasului, momentul ridicarii colivei...statul la mormantul lor...

Astazi slujba a fost deosebita pentru ca parintele a sfintit crucile,iar slujba pentru sapte ani de la moarte are rugaciuni speciale...Am impodobit mormantul cu o panza alba, cu flori, cu candele ...

Sub placa rece si impodobita, ei, acesti oameni atat de dragi noua, atat de importanti in viata noastra, dorm asteptand "viata veacului ce va sa vina". Ar trebui sa pasim pe varfurile picioarelor sa ne le tulburam somnul, ar trebui ca vorba noastra sa fie doar o litanie"Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-i" ar trebui si mai mult sa realizam ca fiecare dintre noi va fi intr-o zi asemenea lor  si asta sa ne faca mai multumiti ca am trait dimineata, ca am vazut rasaritul soarelui, ca ne-am bucurat de clipe impreuna...

Am plecat ultima de la mormant...Nu stiu cum de am ramas ultima,Ruxandra era langa mine, dar m-am intors sa mai fac o poza, sa mai vad odata candelele arzand si  de flori de toamna...si daliile aduse de Carmen...

si am simtit cum se rupe ceva in inima mea  si vorbele Mantuitorului mi-am venit in minte:

-'Lazare, vino afara!'

Exact asa am vrut sa o strig pe vrednica si desteapta si iubita mea sora ...

-Georgiana, hai vino!

Si chiar am strigat-o incet, incet sa nu tulbur somnul mamei si-a tatei care o tin imbratisata ...Doar vantul a risipit usor frunzele pe aleile pe care sora noastra mai mare, sotul ei, sprijinul nostru constant, nepotii,  prietenele ei,cu totii mergeau tristi  in ziua aceasta  de toamna la  fel de frumoasa ca toate toamnele copilariei si tineretii noastre ...doar acum, acum este greu, desi stim...nici unul dintre noi nu va muri si doar vom adormi spre Inviere...

Si din senin mi-am amintit un moment in care l-am intrebat pe Parinte

-Parinte, de ce este atat de greu sa privesti moartea fara tristete ?

-Pentru ca viata este cel mai mare dar al lui Dumnezeu si de aceia suferim cand o pierdem-mi-a raspuns Parintele care stia toate raspunsurile la intrebarile mele.

Cred in cuvintele Parintelui, asa ca am ridicat privirea spre fiica mea si am grabit pasii sa o ajung din urma, sa-i simt apropierea mirosind frumos a tinerete!