Gretel si drumul ei

 Am vrut sa plec la drum...

Intalnirea cu cativa oameni pe care nu-i vazusem de multe luni, bucuria noastra de a ne intalniri,au rascolit in mine cotloanele sufletului, locuri si intamplari la care nu ma mai gandisem de mult  si am vrut sa plec la drum...Vreo doua zile am cautat variante de plecare...

Apoi am avut sentimentul ca nu pot ajunge la capat si a trebuit sa accept ca nu pot pleca nicaieri ! Si mi-a fost teama ca nu stiu daca acela este drumul pe care trebuie sa intru pentru a ajunge la capat...Si nici nu credeam ca acolo,chiar ajungand la un capat de drum, voi gasi ceea ce stiam candva ca exista. Atata  teama am simtit gandind ca as putea pleca, mai mult decat in California cand noaptea, in padure, cautam drumul corect si nu-l gasem... M-am vazut ceea ce si sunt si cred ca voi ramane pana la moarte: o fetita cu nume Gretel, singura in padurea acestei vieti ... fara un frate sau o sora care sa-i insemneze drumul de intoarcere... cu sortul cu buzunarul rupt ...spunand la orice adiere de vorbe:

-E vantul...e vantul! Azi inconjoara pamantul!

Si trebuie sa trec un rau...

-Raţă, răţişoară,/

Ia-o în spate, pe-o aripioară,/

pe Gretel,

Că nici pod, nici punte n-are

Apa asta mare!

Si am ramas altfel decat in povestea cu final fericit...

Intr-o pustie  Parintele se ruga de doua zile"Domnul sa va dea putere sa mergeti" dar Dumnezeu nu implineste  uneori nici rugile sfintilor, pentru ca judecata Lui nu-i judecata lumeasca...

       Ascult vantul, cel care inconjoara pamantul ... pun urechea pe pamantul inghetat al lumii si astept sa aud cuvintele... ''Vino! Ușa mea e drumul către Casă, în orice colț de lume te-ai afla, în orice suferință ar fi sufletul tău..oricat de pacatos si de pierdut ai fi, tu, vino!.!” Dar ramane vantul...doar vantul ... crivatul cainesc al unei ierni cum nu am mai trait, cum nu a mai fost de la facerea mea...

Si imi spun ca Hristos nu iubeste fricosii si lasii! Si-mi spun ca cineva la capatul drumului poate asteapta ca eu sa ajung! Ca cine sunt eu sa cred ca oamenii  nu asteapta mereu sa vina pribegii ? 

Si ma pornesc in miez de noapte ...cu rugaciune si inima indoita, fara multe vorbe de spus ... doar cu un filon de curaj pentru ca "Hristos nu iubeste fricosii si lasii "... trec raul si nici nu-l vad, agatata de aripa unui inger...si ma trezesc in pustiu...crivatul siberian imi musca obrajii... zapada scartie sub talpi ca in iernile copilariei mele, nici caini nu sunt pe strazi ...

 Si oamenii sunt la fel de inghetati... Si chipuri si inimi si ganduri ...

''Si de atata viscol vestitor/Nu ochii mei, ci ochii tai ma dor/Ce tineri am intrat si cu ce rost/Si ce batrani iesim din tot ce-a fost. '

Ce repede trec anii ...asa de repede se duc toate!Ca ieri paseam in amurg pe acest loc si azi sunt ca un fugar, ca langa ziduri...Ce repede trec anii si ce repede se sting luminile! 

Imping usile cu bratele pline de flori albe...albe ca zapada...Fiecare clipa e liturghie...Cerul coboara pe pamantul inghetat si pare a topi totul.Dar este vremelnic, este vremelnic...

Ingenunchez la Maica Domnului!Si Maica Domnului tace privind peste umarul meu.La picioarele Maicii pun florile ... si Maica Domnului meu tace !

Si ingenunchez la icoana lui Hristos si ma gandesc ca nu ma voi mantui!E primadata cand am acest gand, ca nu ma voi mantui! Ca voi zace in iad secole, pana cand in neamul meu se va naste un suflet de Drept care sa aibe curaj sa se roage pentru mine.Si Grig va fi in spatele meu, in  iadul lui,nemantuit!  Si sufletul imi ingheata instant! Si-L simt pe Hristos acolo, alaturi, nu spectator, ci traitor cu mine. Pe cruce sunt! Talhar si desfranata!Si de pe crucea Sa Hristos ma priveste  ...ochii Sai sunt ca si ochii mei,cu lacrimi, dar cu atat dragoste incat indraznesc sa sarut icoana ca pe vii si-i spun:

-Iisuse, Tu vezi ca am venit! Tu stii de ce am venit! Sa-Ti amintesti la Judecata mea," sa nu uiti", Te rog!

 Si imping usa iesind ca si cand e pentru ultima data...

  Si doare mult, mult...atat de mult incat mi-as dori ca durerea  sa fie un dar vremelnic, sa pot sa o duc, sa nu mor ...

 Strabat, nu stiu cum, prin perdea de viscol si lacrimi,  drumul spre inapoi.Trecutul e parte din mine, si-l trag  cu lanturi de bune si rele, agatat de insasi inima mea.E atat de tarziu in aceasta viata, incat nu mi-as dori sa invat sa uit si sa merg mai departe...Mai bine asa...mai bine asa...mai bine asa, decat numai vantul, vantul  care acum inconjoara pamantul! 

Cu ghiocei in mana...

" Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,

Ochii mei înălţam visători la steaua

Singurătăţii."

Dupa moartea lui Grig, am devenit brusc, un om cu privirea in jos. Nu stiu de ce, sentimentul era ca nu puteam sa sustin privirea nimanui si nu aveam a spune nimanui povestea noastra,desi lumea fierbea de curiozitate...Cum a murit....de ce a murit...cand a murit...

Aceiasi orbire am avut-o si peste un an cand am intrat in catedrala in care slujea duhovnicul ! Vedeam altarul, peretii bisericii, catapeteazma, dar nu oamenii...Cred ca de aceia nu-mi amintesc cand am vazut-o! O femeie blonda, imbracata frumos si decent, tacuta, mereu in acelasi loc, alaturi de o alta doamna care parea ca ii este sora, dar ii era doar prietena...Apoi, candva,am inceput sa vorbim, eu vesnic nerabdatoare sa stiu ceea ce stiau ele, femeile crescute in biserica. Si am aflat ca si ea este vaduva si ea are doi copii... si mi-a fost draga nu numai pentru asemanarea vietilor noastre, cat pentru linistea, blandetea ei, seriozitatea si neamestecarea in vesnicele conflicte de acolo...

Dupa cativa ani, vreo patru,urmandu-l pe Parinte, ne-am mutat la manastirea Radu Negru, apoi la schitul cu nume de mama, care ne-a adunat sub aripi, atat cat a putut, atat cat am putut...

Statea in acelasi loc, undeva in spatele bisericii, nemiscata, ea cu rugaciunea ei care cuprindea viata si moartea... Am fost impreuna de multe ori in masina care ne ducea de sarbatori si duminica devreme la schit...Am fost la slujbe, ne-a cuminecat din acelasi potir...Am fost la privegheri de toata noaptea...Iubea slujbele bisericii dar si  viata care ii daruia chiar si acum, in toamna vietii ei, bucurii: nunta baiatului, nasterea nepoatei, cresterea ei...

Candva, acum vreo trei ani ne-am intalnit acolo,la schit...ea dormise in casa in care se adunau femeile, eu dormisem in sat, la Gica...dar ne-am adunat in biserica, la slujbe, cu Antonia, cu Atanasia... si ne-am bucurat sa fim impreuna... Era sambata dimineata,era slujba utreniei si Parintele mi-a cerut cu un semn sa spun psalmul 50. Si eu l-am spus, asa ca pentru mine si Domnul, si le-am simtit emotionate dureros si nu am mai putut continua ca si cand un hau s-a deschis in calea mea si am cazut in el, fara sa ma pot reintoarce in punctul in care eram... Am planuit in ziua aceia sa revenim toate trei si sa stam acolo fie si cateva zile... sa stam la slujbe... sa mergem cu caprele... sa tacem si doar sa ne zambim... sa fim impreuna... Nu, moartea noastra nu avea loc inca in viata  aceasta, in acest timp prezent ...Mai aveam de trait...mai aveam de invatat...mai aveam sa iubim...

Pe drumuri diferite am plecat eu, ea a ramas acolo, langa mana Parintelui si revederea noastra a fost rara, foarte rara, apoi din august, eu m-am retras si mai mult in chilia mea.In octombrie m-am imbolnavit eu... sunt patru luni de cand eu nu sunt eu...duc sub invelisul trupului meu o femeie greoaie si un suflet trist... Invat sa mor ...Da, voi muri dar acum traiesc! Prilej de bucurie in rugaciune, in intalnirea oamenilor care imi sunt dragi, in impacare cu cei care din binecuvantate pricini au fost sau inca mai sunt suparati...privesc cerul nu ca pe ceva diferit in alt loc,ci ca pe un loc in care ma voi duce... da, invat sa mor , dar sa mor eu, nu altii!

Si ieri am aflat ca a murit ea!

Femeia blonda si blanda, femeia linistita si discreta din biserica in care am invata sa ma inchin ...

Nu stiu daca a invatat sa moara!Imi doresc sa fi invatat !Pentru ca pleaca prima dintre noi, cele care am format obstea de femei care nu au fost maici, dar au trait si traiesc ca si cand sunt...In inima ei, in viata ei L-a urmat pe Hristos, spre El a mers, pas cu pas, dar pasi masurati, constienti, fermi, fara caderi, fara rataciri...Slava lui Dumnezeu !

Sunt bucuroasa ca am cunoscut-o! Dau slava lui Dumnezeu pentru ca a apropiat drumurile noastre pamantesti si imi doresc, da, ii cer lui Dumnezeu sa o gasesc in Imparatia Lui, asteptandu-ne luminoasa, senina, cu chip ingeresc, tinand in mana un manunchi de ghiocei... draga noastra atat de draga...