Iarna pacatelor /11 februarie 2017 Jurnal

Sa ma iertati ca nu mai scriu.

Stiti, desigur cei care cititi blogul de la inceput, ca am mai traversat momente de tacere, dar niciunul ca acesta.Sunt relativ bine  ca stare de sanatate si totusi niciodata nu m-am simtit atat de bolnava.

Ca fiecare dintre noi, cei plecati pe aceasta carare a mantuirii, duc luptele mele cu patimile si sunt lupte aprige, stiti doar: scapi mana de care te tii, esti singur pe pojghita subtire a apei, ingheti de frica pana cand Dumnezeu iti trimite un inger sa te duca mai departe pe restul tau de drum, reinveti sa mergi, poate chiar sa patinezi,  aluneci, uneori cazi, e cale lunga pana la piruete ...

Dar e un rest de drum pe care eu atat vreau sa invat: sa iubesc. Si daca voi invata cu adevarat sa iubesc, inseamna ca am invat sa si iert.
Nu am sa mai lupt cu amintirile.
Daca Dumnezeu ingaduie sa imi amintesc si eu vreau sa fac voia Lui.
Accept viata asa cum e! Cu iubirile pe care mi le ofera. Cu indiferenta unor. Chiar si cu ura si dispretul altora ! Si mai ales, viata cu multimea amintirii pacatelor mele!Pentru ca viata mea traiesc, nu pe a celor care ma iubesc sau ma urasc. Si apoi, cine sunt eu sa imi inchipui ca sunt atat de importanta incat sa merit fie si ura?

Accept sa numai uit nimic, absolut nimic din ceea ce am trait si traiesc.Accept sa tin minte tot, absolut tot ....fiecare clipa a zilei, fiecare cuvant care mi s-a spus, fiecare zambet pe care l-am primit, fiecare ocara pe care am primit-o in secret sau in vazul lumii, fiecare lucru rau pe care l-am facut.
Sa stiu tot, sa le scriu in inima mea pe toate si bine si rele, dar pentru  toate vreau sa invat sa multumesc si  sa iubesc!
Cred ca aici a fost marea mea greseala: voiam sa uit si nu uitam tot si iar o luam de la capat, nestiind cum sa traiesc cu amarul.Si cel mai grav, nestiind cum sa traiesc cu mine... si inca nu stiu si inca nu pot si inca mai ticaie aparatul care il tinea in viata pe Grig.Si cred ca tocmai traind acest iad al amintirii, constient de pacatele tale , poti invata toleranta fata de ceilalti si iubirea.

E greu! Ma zgribulesc rau! Pui ciufulit, urat, cu aripile taiate, arse in Siberii. Dar, tot mila lui Dumnezeu ma incalzeste pe presul bisericii si tot in Siberia, sub mantie neagra si ponosita ingenunchez si spun ca Manase:  

Strâns sunt eu cu multe cătuşe de fier, încât nu pot să-mi ridic capul meu şi nu am nici loc de odihnă, pentru că Te-am mâniat şi am făcut rău înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale, ci am pus urâciuni şi am înmulţit smintelile. Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătatea Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le cunosc. Însă cer, rugându-Te: iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osândi la întuneric, sub pământ, căci Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ţi peste mine bunătatea Ta, mântuindu-mă pe mine nevrednicul, după mare mila Ta. Şi Te voi preaslăvi în toate zilele vieţii mele. Căci pe Tine te slăvesc toate puterile cereşti şi a Ta este slava în vecii vecilor. Amin!"

Si desi e atat de greu sau poate tocmai pentru ca este atat de               
greu,e atata speranta ca, fie ca voi strabate  aceasta iarna a pacatelor mele, fie ca voi ramane inghetata in ea  pana la moarte, fie ca voi reusi sa ies, undeva la capat este Lumina si cred, cred, ca in clipa mortii, ingerul meu imi va zambi, pentru ca el, doar el stie truda mea!