Iubirile si Mosii de iarna

Unul din gandurile care nu-mi dadeau pace dupa moartea lui Grig, era gandul ca poate el nu a stiut destul de bine, cat de important era pentru mine.Si am regretat si inca regret ca nu-l priveam dimineata cand intra in bucatarie decat critic, dupa ce facea zgomot intrand. Si eram sigur incruntata ca ma speria zgomotul usii tantindu-se.Si am regretat si inca regret: tradari, omisiuni, momente, prea multe momente, petrecute cu alta lume.

Si intr-o noapte, Dumnezeu a ingaduit ingerului sa ia chipul lui si sa- mi spuna:

-Sa nu te mai gandesti ca nu mi-ai spus destul ca ma iubesti. Stiam!

Sigur ca stia. Stim cu totii cand suntem iubiti, doar ca de multe ori ni se pare ca meritam iubirea celorlalti.

Saptamana acesta l-am visat, dupa mult, mult timp, era imbracat elegant si imi spunea ca vom boteza o fetita cu numele Doina Maria ...alaturi de el, Ruxandra canta la pian, ei doi pareau din alta lume, frumosi, eleganti, aristocratici, in timp ce eu faceam planuri sa fug sa cumpar ceva pentru botezul iminent al fetitei.

Am petrecut cateva zile in planuri de pregatirea celor ce urmau sa le impart la Mosii de iarna.

Stiu, toata Romania miroase a sarmale si pilaf  cu friptura de pui sau snitele! Dar eu simteam nevoia sa fac altceva! Stiu, nu impartim nimic pentru ca le dam celor adormiti, de aceia nu trebuie sa dam sarmale ca le placea lor sau sa evitam pilaful ca nu-l suporta, dar simt nevoia si eu ca si toate femeile din neamul nostru, sa dam ceva bun, cel mai bun, ceva ce lor le placea, ca amintire a vietii lor!

Si nici sarmalele si nici pilaful, mie nu-mi spuneau nimic.

Si asa cum Grig era atipic si indraznet, sfatuita de Nina, m-am hotarat sa gatesc cartofi taranesti cu bacon!

Am ales in primul rand ca voi imparti in biserica celor pe care ii voi vede ca asteapta sa le imparti: femeile care fac curat la lumanari, femeia amarata, Elena pe care o gasesc mereu in curte, stand pe bancuta...si altora ca ele, amarati lumii, care sigur  se vor arata in biserica.

Si am gatit cartofi taranesti , dupa reteta Ninei, privind din cand in cand foile scoase de pe internet, punand cu rugaciune, ingrendientele, in cantitati masurate cu ochiul...

In cuptor se rumenea frumos friptura, intr-o tava se racea budinca ... in oala mare, cu fund dublu, coliva se odihnea asteptand punerea in vas...

Si ca deobicei i-am plans pe toti, adunandu-i cu oboseala in inima mea obosita, obosita, cu puls iarasi peste o suta de batai pe minut. Dar acum stiu, ca nu mai mor intr-o clipa si chiar acesta clipa, incat plang si amestec in mancare... si pun boia de ardei dulce... si cand se racoreste putin patrujelul si cateva fire de marar!" Pentru ca asa ii placea lui!" Si rad de el si gusturile lui repetand stramosii lui tarani nobili din Campia Baraganului.

Cand am mers la culcare totul era deja pus in pungi, caserolele cu mancare si dulciuri si coliva in pahare... bucataria era deja curata , iar coliva pusa in vasul cel mai frumos, urmand ca dimineata sa pun deasupra pesmetul din biscuiti , zaharul si bomboane si crucea...

La ora 5 m-am trezit speriata ca am intarziat ! Dar apoi vazand cat este ceasul m-am linistit si in tacerea casei am ingenunchiat la locul meu de rugaciune ...

-Voi face o coliva care sa anunte primavara, Invierea!-asa mi-am spus.

Nu aveam multe de facut!Pe masa am imprastiat multimi de bombonele, urmand doar sa aleg.   Dar mi-a luat mai multe de o ora sa fac coliva... cand ridicam tiparul pe care era crucea, toata pulberea de cacao fugea pe suprafata impecabila  a colivei!

Odata... de doua ori... adunam cu lingurita pulberea o rasturnam in ghiuveta si o luam de la capat...iar zahar pudra...iar netezeam cu hartie ...iar puneam tiparul, ma inchinam si o rugam pe Maica Domnului sa ma ajute si...ridicam  corect, in sus, nu lateral, tiparul  si... pulberea toata era lateral murdarind si crucea si zaharul!

Nu am avut timp s a plang, ceasul era deja 7 , in biserica sigur toata lumea astepta sa inceapa slujba , numai eu, inca in halat,pregateam coliva.

Si dintr-o data m-am hotarat sa nu mai incerc, sa fac altceva! Si aveam niste bombonele frumoase, fluturasi, culori pastel, dulci... Am desenat cu ele crucea in mijlocul colivei, am luat in geanta alte floricele si alti fluturasi de rezerva si...am plecat sa ma imbrac pentru biserica. Abia atunci am plans si nu pentru neindemanarea mea, ci pentru toate femeile care s-au chinuit ca mine sa deseneze crucea pe coliva lor si nu au reusit din prima incercare si L-am rugat pe Dumnezeu sa ma ierte si sa-si aminteasca ca nu-s o femeie prea indemantica, pentru ca din lene, nu eu, ci surorile mele si-au inmultit acesti talanti, dar uite, eu trebuie sa fac coliva parintilor mei si pe a lui Grig ... si pe a fetitei ...a tuturor celor din neamul nostru...Si ma imbracam si plangeam...

Desi am plecat cu un taxi, am ajuns tarziu la biserica.Liturghia era inceputa si diaconul citea deja Apostolul.Biserica plina ochi! Mesele toate, toate erau pline...coliva langa coliva...curajoasa, curajul nebunului am mers in fata si acolo Mioara mi-a facut semn unde este coliva ei! Era chiar alaturi si pusa strategic ca sa incapa si a mea.

Am ascultat Apostolul si apoi Evanghelia , foarte aproape de solee...punand sacosa cu  coliva jos , sa nu deranjez. Si a aparut o doamna eleganta, cu caciula de vulpe pe cap ...ochise exact locul acela mic, care astepta coliva mea.

-Ma iertati, e ocupat, i-am spus soptit

-Si eu ? Locul acela e liber? m-a intrebat tare, nepasatoare la faptul ca parintele citea evanghelia, intoarsa cu spatele la altar.

-Nu stiu. Intorceti-va . E evanghelia!- I-am zis soptit, jenata de parinte care era la un metru de noi.

-Oh, ati ocupat toate mesele! mi-a zis cu naduf, mai tare decat parintele si a plecat in cautarea unui loc pe alta masa!

-Slava Tie, Doamne, slava Tie!-canta strana

Am pus coliva pe masa, toti fluturii erau la locul lor, niciunul nu se miscase... am scos din geanta floricele roz si albe si am pus pe margine.... si primavara a venit in coltul acela de colive!

Si am mers la locul meu de duminica...langa Mioara, langa doamnele cu care traiesc duminica sfanta liturghie.

Si am zarit-o alaturi si pe doamna care era contabil la firma lui Grig...O vad rar, drumurile noastre nu sunt comune....dar azi Dumnezeu mi-a pus-o alaturi, pentru ca trebuia sa-mi repete ceva ce mi-a povestit dupa moartea lui Grig...ultimile lor discutii din saptamana dinaintea mortii lui.

-"Muncesc toata ziua  cu gandul ca voi ajunge acasa la mine, la nevasta mea... ca vom sta impreuna,  seara mancam impreuna, stiti- i-a spus el, sotia mea gateste foarte bine!Acesta e momentul pentru care traiesc, sa fiu cu ea, cu copii mei..."

Si am simtit nevoia sa-i dau ceva ... i-as fi dat si ei , asa, de drag, o sacosa cu ceea ce pusesem sa impart, dar m-am gandit, nu ca nu va intelege gestul meu, ci ca ...poate mancarea nu are un gust bun, pentru ca nu gustasem nimic, fiind vineri, zi de post!

Si am ras in gandul meu , zicandu-mi ca daca mancarea va fi sarata sau prea piperata, o sa zica:

-A mintit domnul Dumitru, doamna nu gateste bine!

Si la sfarsitul slujbei, am impartit in biserica exact asa cum mi-am spus , celor flamanzi, celor care nu au ... celor care primesc cu firescul vietii lor, milostenia noastra ca pe o mare bucurie!Si ei stiu ca si pentru noi e o bucurie sa impartim.

Am venit acasa moarta de oboseala, dupa ce am dat si coliva plina de fluturasi...intelegand tarziu ca ea , asa trebuia sa arate... nu cu cruce maro,  ci plina de veselie!

Pentru ca Hristos a inviat! Niciun mort in morminte!

 Si am scos din frigider mancarea din care am impartit si  mancand, am vazut ca  a avut gustul perfect al iubirii mele pentru ei!

Iarna pacatelor /11 februarie 2017 Jurnal

Sa ma iertati ca nu mai scriu.

Stiti, desigur cei care cititi blogul de la inceput, ca am mai traversat momente de tacere, dar niciunul ca acesta.Sunt relativ bine  ca stare de sanatate si totusi niciodata nu m-am simtit atat de bolnava.

Ca fiecare dintre noi, cei plecati pe aceasta carare a mantuirii, duc luptele mele cu patimile si sunt lupte aprige, stiti doar: scapi mana de care te tii, esti singur pe pojghita subtire a apei, ingheti de frica pana cand Dumnezeu iti trimite un inger sa te duca mai departe pe restul tau de drum, reinveti sa mergi, poate chiar sa patinezi,  aluneci, uneori cazi, e cale lunga pana la piruete ...

Dar e un rest de drum pe care eu atat vreau sa invat: sa iubesc. Si daca voi invata cu adevarat sa iubesc, inseamna ca am invat sa si iert.
Nu am sa mai lupt cu amintirile.
Daca Dumnezeu ingaduie sa imi amintesc si eu vreau sa fac voia Lui.
Accept viata asa cum e! Cu iubirile pe care mi le ofera. Cu indiferenta unor. Chiar si cu ura si dispretul altora ! Si mai ales, viata cu multimea amintirii pacatelor mele!Pentru ca viata mea traiesc, nu pe a celor care ma iubesc sau ma urasc. Si apoi, cine sunt eu sa imi inchipui ca sunt atat de importanta incat sa merit fie si ura?

Accept sa numai uit nimic, absolut nimic din ceea ce am trait si traiesc.Accept sa tin minte tot, absolut tot ....fiecare clipa a zilei, fiecare cuvant care mi s-a spus, fiecare zambet pe care l-am primit, fiecare ocara pe care am primit-o in secret sau in vazul lumii, fiecare lucru rau pe care l-am facut.
Sa stiu tot, sa le scriu in inima mea pe toate si bine si rele, dar pentru  toate vreau sa invat sa multumesc si  sa iubesc!
Cred ca aici a fost marea mea greseala: voiam sa uit si nu uitam tot si iar o luam de la capat, nestiind cum sa traiesc cu amarul.Si cel mai grav, nestiind cum sa traiesc cu mine... si inca nu stiu si inca nu pot si inca mai ticaie aparatul care il tinea in viata pe Grig.Si cred ca tocmai traind acest iad al amintirii, constient de pacatele tale , poti invata toleranta fata de ceilalti si iubirea.

E greu! Ma zgribulesc rau! Pui ciufulit, urat, cu aripile taiate, arse in Siberii. Dar, tot mila lui Dumnezeu ma incalzeste pe presul bisericii si tot in Siberia, sub mantie neagra si ponosita ingenunchez si spun ca Manase:  

Strâns sunt eu cu multe cătuşe de fier, încât nu pot să-mi ridic capul meu şi nu am nici loc de odihnă, pentru că Te-am mâniat şi am făcut rău înaintea Ta; n-am împlinit voia Ta, nici am păzit poruncile Tale, ci am pus urâciuni şi am înmulţit smintelile. Dar acum îmi plec genunchii inimii mele, rugând bunătatea Ta. Am păcătuit, Doamne, am păcătuit şi fărădelegile mele eu le cunosc. Însă cer, rugându-Te: iartă-mă, Doamne, iartă-mă şi nu mă pierde în fărădelegile mele şi nici nu mă osândi la întuneric, sub pământ, căci Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc. Arată-Ţi peste mine bunătatea Ta, mântuindu-mă pe mine nevrednicul, după mare mila Ta. Şi Te voi preaslăvi în toate zilele vieţii mele. Căci pe Tine te slăvesc toate puterile cereşti şi a Ta este slava în vecii vecilor. Amin!"

Si desi e atat de greu sau poate tocmai pentru ca este atat de               
greu,e atata speranta ca, fie ca voi strabate  aceasta iarna a pacatelor mele, fie ca voi ramane inghetata in ea  pana la moarte, fie ca voi reusi sa ies, undeva la capat este Lumina si cred, cred, ca in clipa mortii, ingerul meu imi va zambi, pentru ca el, doar el stie truda mea!